Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

22 aprilie 1986...

In august 1982, Eliade il anunta pe prietenul sau Constantin Noica in legatura cu hotararea sa de a pune capat carierei de profesor. "Am hotarat sa "ies la pensie"..., dar voi pastra apartamentul inca un an ca sa pot incheia lucrarile ...

Share

Rl online 0 comentarii

25.02.2006 - 00:00
In august 1982, Eliade il anunta pe prietenul sau Constantin Noica in legatura cu hotararea sa de a pune capat carierei de profesor. "Am hotarat sa "ies la pensie"..., dar voi pastra apartamentul inca un an ca sa pot incheia lucrarile incepute. Apoi, Deo concedente, ne restabilim in Europa." Deja de cativa ani programul sau s-a redus la un seminar de trei ore, desfasurat seara, o data pe saptamana, in timpul caruia Eliade este asistat de obicei de un tanar coleg, istoric al religiilor sau orientalist. In martie 1983 Eliade devine emeritus - profesor la pensie - si, cateva saptamani mai tarziu, in data de 9 mai, sustine cea din urma conferinta a sa, in cadrul unui colocviu international organizat de Divinity School si consacrat metodologiei in istoria religiilor. Cu doua luni in urma, implinise saptezeci si sase de ani.
Desi este foarte hotarat sa ramana la Chicago pentru a termina redactarea memoriilor si a Istoriei credintelor, Eliade doreste totusi sa-si pecetluiasca sfarsitul carierei despartindu-se de cea mai mare parte a cartilor si arhivelor. "M-am hotarat sa "lichidez" treptat-treptat urmele celor douazeci si sapte de ani petrecuti aici", ii scrie, in februarie 1984, lui Paul Goma. Demantelarea bibliotecii insoteste, in mod simbolic, propria decadere fizica, desi este oricand fericit sa ofere zeci de volume studentilor sau tinerilor sai colegi, dintre care unii urmasera chiar cursurile lui. Corespondenta sa si jurnalul, care va contine in cele din urma aproape sase mii de pagini de manuscris, vor intra in marea biblioteca universitara Regenstein, construita la sfarsitul anilor 1960 in marginea campusului.
Clasarea corespondentei sale este incredintata, la inceputul lui 1984, unei tinere de origine romana, Adriana Berger, care sustine la Paris o teza despre Le temps et l'espace dans l'oeuvre de fiction de Mircea Eliade. Personalitate voluntara si capricioasa, debordand de energie, Adriana Berger isi arata fara inconjur admiratia fata de "maestru", considerandu-se un discipol devotat al acestuia. Lucreaza fara ragaz in arhivele si in biblioteca lui Eliade, marturisindu-i entuziasmul, ca in acea scrisoare din martie 1983. Ipoteza potrivit careia ea ar fi intrat in arhivele personale ale lui Eliade ca "lupul pus paznic la oi" ramane totusi sa fie dovedita. Pentru cei care au cunoscut-o in acea perioada, nimic din atitudinea sa nu indica faptul ca va deveni, la putin timp dupa moartea savantului, unul dintre cei mai virulenti critici ai trecutului sau politic. Pentru moment, initiativele ei in privinta ordonarii corespondentei si a cartilor ajung sa-l exaspereze pe Eliade, a carui slabiciune fizica il impiedica, de acum incolo, sa mai fie stapan pe situatie. Va ajunge chiar sa vorbeasca de "nenorocul" pe care i l-a adus tanara femeie.
In vara anului 1983, aparea in librariile pariziene cel de-al treilea volum al Istoriei credintelor si ideilor religioase, purtand subtitlul De la Mahomed la epoca Reformelor. Pierre Chaunu consacra in august in Le Figaro un lung articol acestui volum care se infatisa, in mai mare masura decat cel din 1976, ca rodul unei intreprinderi exceptionale: "Mircea Eliade este una dintre cele mai stralucitoare zece minti ale ultimei jumatati de secol. Volumele I si II au fost salutate la timpul lor. Boala a incetinit ritmul fara a afecta calitatea. Mircea Eliade se lupta cu un inceput de orbire si cu o artrita rebela care transforma in tortura bucuria fizica de a scrie. I-am admirat intotdeauna inteligenta, sa-i cinstim acum si curajul." La acea data, Eliade incepuse deja redactarea ultimului volum din opus magnum pe care nu va avea timp sa-l duca la capat. Sfarsise volumul al III-lea lucrand, dupa cum ii scria lui Culianu, nu mai mult de "2-3 ore pe zi, de 4-5 ori pe saptamana". Inca din prefata anuntase ca nu va incheia a patra si ultima parte din Istoria sa decat "cu colaborarea unor colegi, alesi din randul fostilor mei elevi". Intr-adevar, in urmatorii doi ani si jumatate, va obtine, asa cum il informeaza pe tot mai nerabdatorul sau editor, sprijinul catorva fosti studenti aflati in Statele Unite, precum si al unor colegi din Canada si Elvetia, carora li se adauga, inevitabil, Ioan Petru Culianu, caruia "i-am incredintat punerea la punct a tuturor scrierilor mele, publicate sau inedite".
Regretul ca nu a terminat Istoria credintelor si ideilor religioase inainte de 1983 nu il impiedica sa continue, dar se simte tot mai pandit de sentimentul ca timpul ii este masurat. Nu numai perspectiva sfarsitului e strabatuta de melancolie, ci si constiinta ca exista, de asemenea, un "dincolo" in universul istoriei religiilor: "Impresie curioasa si totusi stenica", noteaza el in urma deschiderii, in aprilie 1984, a unui colocviu al American Society for the Study of Religion, al carei membru fondator era. "Simteam ca "rolul si functia" mea incep sa fie daca nu uitate, cel putin impinse in trecut; admirabilul titlu al articolului lui Ninian Smart, de acum cativa ani, in Numen: "Beyond Eliade"."
In mai 1985 constata ca celor trei capitole din ultimul volum al Istoriei credintelor pe care isi propune sa le scrie el insusi mai trebuie sa li se adauge un numar nedefinit de pagini pentru al doilea volum din memorii, ce nu vor fi nici ele terminate, precum si cateva articole si o "Introducere" la Enciclopedia Religiilor. Doar atunci opera sa va fi incheiata. Prima jumatate a anului fusese, de altfel, in buna parte consacrata lecturii atente a mai multor zeci de articole destinate Enciclopediei. "In ciuda vederii sale tot mai slabe, a reusit sa verifice personal multe dintre manuscrisele viitoarelor articole. Ultima data cand l-am vazut in viata se plangea de timpul pe care acest lucru i-l cerea, dar isi exprima, totodata, entuziasmul pentru bogatiile intelectuale care se perindau, astfel, pe biroul sau" isi aminteste fosta sa studenta Nancy Auer Falk.
In aprilie 1985, Eliade se aflase in capitala americana pentru a primi titlul de "doctor honoris causa" al Universitatii din Washington. Norman Girardot, care l-a intalnit atunci pentru ultima oara, evoca un om profund diminuat fizic: "Am ramas consternat vazand in ce hal l-au consumat suferinta si varsta. Mai ales mainile ii erau deformate grotesc, cu articulatiile degetelor umflate de artrita, in timp ce vederea ii slabise si mai mult. Marturisea cu tristete ca ii era din ce in ce mai greu sa scrie." Fotografiile din acea perioada ne infatiseaza un Eliade imbatranit, cu fata inconjurata de o barba alba, tunsa cu grija. Nu isi lasase barba sa creasca decat de doua ori in viata. Prima data in India, dupa ce parasise casa lui Dasgupta, si a doua oara in Portugalia, dupa moartea Ninei. De data aceasta nu mai are de ales, caci starea mainilor sale il impiedica, pur si simplu, sa se rada.
Ultima sa mare bucurie dateaza tot din primavara anului 1985. In mai, Universitatea din Chicago hotaraste infiintarea unei catedre de istorie a religiilor la Divinity School, care sa poarte numele lui Mircea Eliade. O donatie anonima de un milion de dolari sustine acest proiect, insa, cum tine sa precizeze decanul de atunci, Chris Gamwell, initiativa ca atare a apartinut colegilor lui Eliade si conducerii Universitatii. In ceea ce priveste identitatea donatorului, aceasta este pastrata secreta pana astazi. "Eliade a fost extrem de incantat, isi aminteste Gamwell. A fost organizata o petrecere in principala sala de la Divinity School si-mi aduc aminte ca a luat cuvantul, cuprins de o satisfactie evidenta, spunand ca nici macar Premiul Nobel nu ar fi valorat mai mult in ochii sai decat aceasta catedra."
Anul 1985 este si cel al ultimelor calatorii: in Colorado, pentru a asista la o dezbatere si o petrecere organizate in onoarea sa la Universitate de catre fostul sau student David Carrasco. Apoi, in Franta, unde s-a aflat in fiecare an incepand din 1957. In toamna, se gaseste la Roma. La Paris, l-a revazut pe Alexandru Rosetti, cel datorita caruia putuse parasi Romania in aprilie 1940. "Dupa plecarea lui, imposibil sa continuu lucrul: s-ar putea sa fie ultima noastra intalnire. Si lui... ii datorez viata si libertatea."
In seara de 18 decembrie 1985, in momentul in care se gasea in apartamentul sau de la Chicago, Eliade este prevenit de un vecin ca biroul sau de la Meadville Theological Seminary, care este foarte aproape, a luat foc si ca pompierii sunt deja la fata locului. "M-am imbracat cat am putut de repede si am plecat cu el. Auzeam cum pompierii sparg geamurile de la ferestrele biroului, apa care se scurgea navalnic pe scarile Meadville-ului ingheta indata ce ajungea pe trotuar. Nu mi-au dat voie sa intru." Pagubele sunt mari, multe carti si o parte din corespondenta fiind distruse de flacari sau de apa folosita de pompieri. Jurnalul si numeroase scrisori deja depuse la biblioteca Regenstein sunt salvate. Se pare ca incendiul s-a declansat din cauza scrumului nestins de pipa pe care Eliade il aruncase din neglijenta intr-un cos cu hartii. Mai tarziu vor exista totusi voci care vor impinge banuiala pana la indecenta, sugerand ca Eliade insusi isi incendiase in mod deliberat biroul, in care inca se gasea o parte din arhiva personala, pentru a-si ascunde legaturile legionare si trecutul politic...
Timp de cateva zile, Eliade va avea inca o data sub ochi imaginea devotamentului pe care persoana sa il inspira in campus, caci numerosi studenti vor depune toate eforturile pentru a salva ce mai putea fi salvat. Paginile de manuscris si scrisorile udate aveau sa fie uscate una cate una cu feonul. Toate marturiile arata ca Eliade a inteles acest incident ca pe un semn elocvent ca sfarsitul ii era aproape si ca misiunea lui in aceasta lume se incheiase. Preotul Gheorghe Calciu, disident bine cunoscut in Romania, de unde fusese expulzat de catre regimul Ceausescu, il intalneste acasa la Chicago dupa doua luni si jumatate de la incendiu. "Ne-a aratat cateva manuscrise, unele aproape complet arse, care fusesera salvate de la incendiul ce ii mistuise biroul. Ce m-a induiosat era faptul ca atingea aceste resturi cu tandrete si jale."
La mai putin de patru luni de la acest dezastru simbolic, in seara de 14 aprilie 1986, in momentul in care se pregatea sa citeasca Exercitiile de admiratie pe care tocmai le publicase Cioran, Eliade este lovit de o congestie cerebrala. Dus de urgenta la spitalul universitar, medicii ii acorda cincizeci la suta sanse de a se restabili complet. Este pe jumatate paralizat si nu mai poate sa vorbeasca, desi este constient. "E alert, isi potriveste ochelarii ca sa recunoasca vizitatorii, zambeste...", noteaza Ioan Petru Culianu, venit in graba la Chicago si care va scrie, in scurt timp, povestea dramatica a acestor zile. Starea lui mentine optimismul printre apropiatii lui Eliade in cele trei zile care urmeaza atacului. In cea de-a patra, bolnavul isi pierde cunostinta si intra in coma. Analizele dezvaluie generalizarea unui cancer pulmonar pe care radiografiile precedente nu-l aratasera. Agonia va fi lunga. In timp ce inima lui Eliade inca rezista, prietenii, printre ei si fosti studenti care se aflau departe de Chicago, sosesc la spital. Mai multi dintre colegii care l-au intampinat pe aceste locuri in 1956, printre ei fostul decan Jerald Brauer, Joseph Kitagawa si Charles Long, sunt la capataiul lui. Pe 22 aprilie, la ora noua si patruzeci de minute, la opt zile dupa internare, Eliade se stinge. Conform ultimelor sale dorinte, prietenul sau, pastorul anglican Nathan Scott, un alt fost coleg de la Divinity School, venise de la Charlottesville, din Virginia, pentru a-i administra maslul. A doua zi, dupa-amiaza, corpul va fi incinerat, conform dorintelor sale. Cateva zile mai tarziu, un serviciu memorial avea loc la Rockefeller Chapel, care domina campusul cu turla sa gotica. Saul Bellow, Wendy Doniger, Paul Ricoeur si Ioan Petru Culianu vor citi, fiecare, fragmente din cartile lui Eliade, in engleza, franceza si romana. Alaturi de cantecele latinesti, amestecul de pasaje biblice si de texte ale lui Eliade citite in trei limbi lasau impresia unei stranii liturghii reinventate. In marea capela, asistenta era deosebit de numeroasa. "Am fost cu adevarat surprins sa vad cata lume venise sa asiste la slujba, isi aminteste Jonathan Smith. Erau opt-noua sute de persoane. Era ca un pelerinaj. Am revazut atunci oameni pe care nu-i mai vazusem de ani de zile. Din cauza numarului lor mare fusese aleasa pentru ceremonie Rockefeller Chapel, intrucat capela care se afla langa Divinity School era prea mica. A fost o alegere buna. Pentru oricare alt istoric al religiilor de astazi, Rockefeller Chapel ar fi prea mare."

Citește totul despre:

Comentarii

loading...