Traiam in admiratia uniformelor, in euforia serbarilor de la 8 iunie si ale anului aniversar – zece ani de glorioasa domnie a Majestatii Sale Regele. Monarhul ne zambea de pe calendarul de perete al anului 1940. Nimanui nu i-ar fi trecut prin minte ca anul acela avea sa fie – vai! – cel mai cumplit si mai rusinos din intreaga noastra istorie. Nici ca epoca pe care o glorifica imnul Frontului Renasterii Nationale era una intrata in agonie. Faceam abstractie ca incepuse “al doilea razboi mondial”, ca se semnase pactul Molotov-Ribbentrop in care erau clauze secrete care ne priveau si pe noi. Eram convinsi ca “Linia Carol al II-lea” de la fruntariile de rasarit ale patriei, nu va putea fi strapunsa niciodata de “hoardele bolsevice”. Traiam in mistica imnului Frontului, frisonam de patriotism: “Norii negri de pe cerul tarii noastre dragi/Luati de-un suflu nou, s-au risipit/Romania mare e azi si mai mare/Fiindca sufletul din ea s-a innoit/Pentru tine, tara iubita/ Facem azi cu totii juramant/Front de munca si credinta e pecetea unor vremuri noi…”
La 6 ianuarie 1940, bucurestenii, care asteptau, ca in fiecare an, ceremonia aruncarii crucii in Dambovita, au fost surprinsi sa constate ca Regele plecase de acasa. Aveau sa afle, in aceeasi zi, din transmisia directa de la radio, iar a doua zi si din ziare, ca ceremonia de Boboteaza avusese loc la Chisinau. De ce tocmai acolo? Pentru a da, celor de la marginea de rasarit a tarii, un simbolic avans de securitate.
De protectie regala si pentru ca, la parada militara, care avea sa urmeze sfestaniei, sa afle o lume intreaga faptul ca oastea tarii este inarmata pana-n dinti, gata sa tina piept oricarei agresiuni.
Cu acest prilej, Regele avea sa noteze in Jurnalul sau:
“Sambata 6 ianuarie, Boboteaza. O zi frumoasa si buna la Chisinau. Coborarea din tren la ora 10 si mergem direct la Catedrala, unde se face slujba. Crucea se arunca in apa, intr-un bazin din fata clopotnitei. Slujba buna, dar nu e cum a fost, cum era, cand slujeau preoti care aveau practica ruseasca. Urmeaza defilarea, bine, mai ales Div. 3 Cavalerie, comandata de Pantazi. Mi-a facut placere sa vad, in sfarsit, Batalionul 1 Infanterie Usoara motorizat. Pe urma, receptie la Cercul Militar, discursuri, incepand cu rezidentul Cazacliu, care a vorbit foarte frumos, urmat de primar, loctiitorul mitropolitului, generalul Cornicioiu, comandantul Corp 3 A, si reprezentantului (sic) minoritatilor germana, ucraineana si rusa. Acestea din urma foarte frumoase si foarte importante, ei spunand ca sunt absolut loiali tarii si ca sunt gata sa o apere, in orice imprejurare. Rusul a facut aluzie si la cei fara tara, carora le-am oferit azil.
Raspunzand, am afirmat din nou drepturile noastre istorice asupra acestui tinut moldovenesc, am evitat sa spun Basarabia si am multumit autoritatilor. Dupa receptie am trecut sa vad cum este instalata o baterie calareata. In numele Div. 3 Cavalerie mi s-a inmanat un cal de bronz. In timpul parazii mi-a fost frig, mai ales la picioare, si aceasta m-a facut sa ma duc pe jos pana la Cercul Militar. Entuziasmul publicului a fost starnit de acest prilej. Am impresia ca a fost o foarte buna inspiratie”.
Parca pentru a confirma promisiunea regala ca din trupul sfant al tarii nu va fi cedata “nici o brazda de pamant”, in primavara aceluiasi an satul nostru avea sa-si innobileze modesta sa istorie cu o aura de glorie militara. Devenise “cartierul general” al manevrelor pe care le faceau, prin imprejurimi, militarii Regimentului 51 Infanterie, ostasi in termen si concentrati. Pentru cat timp? Nu stia nimeni. Ii adoptasem pe bravii nostri infanteristi, ca si cand ar fi fost de cand lumea de-ai nostri. Ne trezea goarna in zori cu “Desteptarea”, adormeam, la lasarea noptii, cu “Stingerea”.
Regimentul avea doi colonei, dintre care unul trasese in gazda la noi. Il chema Panait Dumitru si era brailean. Prezenta lui incepuse sa se simta in casa. Cand se deschideau ferestrele camerei in care dormea, mirosea a odicolon. Uneori, in absenta colonelului si a ordonantei lui, intram pe furis acolo. Ma apropiam cu precautie de tunica de gala, asezata pe speteaza unui scaun. Avea prinse pe piept doua randuri de barete de decoratii. Prea putine, pentru un brav ofiter, calit in focul “razboiului cel mare”! Imi treceam degetele peste ele, mangaindu-le matasea, care nu era perfect neteda, ci intr-un delicat relief, cu protuberante abia perceptibile, pe verticala. Intrase in casa noastra o boare de civilizatie regateneasca: “Bon jour!” “Bon soir!” “Sarut mainile, stimata domnisoara!”
Nu stiu pe unde va fi umblat ofiterul ziua. Seara se intalnea cu ai mei in bucatarie, dupa ce batea politicos la usa. “Ce credeti, domnule colonel, scapam cu bine?” “Nu va faceti probleme, stimata domnisoara, Anglia si Franta n-or sa ne lase”. Dintre ai mei, “domnisoara”, matusa, era cea mai interesata de politica. “Dar Rusia, ce-ar putea face?” “Rusia e slaba, colosul cu picioare de lut. N-ati vazut ce-a patit in Finlanda? A mancat o bataie strasnica!” “Sa fie oare adevarat ce s-a scris in ziare, ca s-a produs o minune. Un inger care lupta de partea finlandezilor. Dumneavoastra ce credeti, domnule colonel, e posibil asa ceva?” “Nu este exclus, tot ce se poate.” “Dar Hitler, ce-ar putea face?” “Nu-i purtati de grija! Si el o sa-si rupa gatul”.
Discutiile sfarseau de fiecare data asa. Ne lasam in grija militarilor nostri si speram ca, la nevoie, or sa le sara in ajutor ingerii…
10 mai
Copiii din sat erau cu ochii pe soldati. Se tineau dupa ei, cand mergeau la instructie, cu cantec inainte mars, ii urmareau si la trageri. Soldatii se mai indeletniceau si cu altceva, fiindca militarului nu-i este dat sa stea nici o clipa degeaba. Cateva zile la rand, niste soldati au tot vopsit la casti. Le-au carat cu carutele, le-au descarcat in ograda unui vecin, Andrii Mititelu. Cateva sute si de mai multe feluri. Unele proaspat iesite din fabrica, nu apucasera sa fie purtate de te si mirai de ce le mai vopsesc inca o data. Se cunosteau dupa cei doi C, pusi spate-n spate, cu doi roman la mijloc, ca fusesera fabricate sub domnia Majestatii Sale Regelui Carol al II-lea. Aveau si o forma, mai speciala, cu un fel de streasina la spate ca sa-i protejeze militarului ceafa. Altele purtau pe frunte doua litere de F mare, lipite intre ele spre dreapta si spre stanga, semn ca erau de pe timpul glorioasei domnii a Regelui Ferdinand Intregitorul si primisera botezul focului in “razboiul cel mare”. Soldatii vopseau castile, una cate una, cu pensula. Le luau, cu amandoua mainile, le apropiau privindu-le cu admiratie, apoi incepeau sa dea cu pensula. Pe masura ce inaintau in lucru, ograda lui Andrii Mititelu se umplea de oua verzi, ca de pasare uriasa – pasarea Roc din “O mie si una de nopti” – care, nefiind in stare sa le cloceasca si sa le acopere cu trupul ei, le lasase descoperite, asteptand sa iasa puii de la sine si de la soare.
Ne-am fi dorit ca aceste casti sa fie purtate doar la parada, sa se lipseasca de “botezul focului”, sa ramana prinse de ranitele soldatilor, sa nu se clatine niciodata pe miile de cruci ale eroilor morti “pentru neam si tara lor”, cum cantam noi la “strajerie”.
Catre amiaza o vedeam pe Fenia, grasana, nevasta lui Andrii Mititelu, rasturnand o mamaliga mare, pe masuta rotunda cu trei picioare, scoasa afara, in curte, pe care aburea oala cu bors de stevie. “Vopsitori, vopsitori, ian mai lasati putintel lucrul si veniti sa serviti masa cu noi!”
De 10 Mai 1940 am asistat la cea mai frumoasa serbare din viata mea. Serbare cu defilare. Desi erau de fata amandoi coloneii, de vorbit a vorbit doar al nostru. Imi salta inima de bucurie vazand un ditamai ofiter superior – superiori sunt ofiterii de la maior in sus – care ne zicea noua “Bon jour” si “Bon soir” si cu care vorbeam de toate in bucatarie, adresandu-se intregii asistente – si, Doamne, ce frumos se adresa! “De doua mii de ani dainuim pe aceste meleaguri! Din mosi-stramosi stapanim aceste pamanturi! Ale noastre sunt si vor fi, pe vecie! A vorbit si de Codrii Orheiului, de arcasii lui Stefan cel Mare, de cetatile de pe Nistru, de parcalabii Gangur si Vlaicu si de serdarul Mihalache Hancu. “Sa nu cuteze careva sa ravneasca la ocina noastra strabuna! Cu piepturile noastre vom face stavila la Linia Carol al II-lea – scut de foc si de otel – o vom apara pana la ultima picatura de sange si vom zice ca la Marasesti: Pe aicea nu se trece!”
“Maria grav bolnava”
… Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca n-am fi inceput sa simtim ca “norii negri”, despre care imnul Frontului Renasterii Nationale spunea ca “s-au risipit” se aduna deasupra noastra si ca “Romania mare” devenita, chipurile, “azi si mai mare” era amenintata. Razboiul care bantuia prin Europa se apropia pe zi ce trece de noi. Vestile despre tarile ocupate, una dupa alta, de nemti si de rusi, ne faceau sa ne intrebam cat timp ne va mai ocoli napasta. Vestea care ne-a tulburat cel mai mult si ne-a bagat de-a binelea in sperieti a fost capitularea Frantei, sora noastra mai mare! Nemtii marsaluiau acum pe strazile Parisului. Cine ne va mai sari in ajutor daca veneau bolsevicii peste noi!? In Anglia nemtii nu intrasera, dar mai puteau crede cineva ca englezilor le ardea de noi? Aveau ei grijile lor.
Colonelul Panait Dumitru trecea tot mai rar prin bucatarie, unde era asteptat si dorit. Era abatut, ganditor, n-avea chef de vorba si nici noi n-aveam curaj sa-l tragem de limba. Intr-o zi s-a aflat o veste pe care nu ne-a venit sa o credem. Ca parintele care ne pastorise pana nu de mult si care, iesit la pensie, intentiona sa-si petreaca batranetile in casa pe care tocmai si-o construise in satul nostru, facuse o intelegere cu un ginere de-al sau, de la Bucuresti, ofiter la Marele Stat-Major. Acesta, in cazul ca situatia se va fi inrautatit din cale-afara, urma sa-i trimita o telegrama care ar fi spus una si ar fi lasat sa se inteleaga alta: MARIA GRAV BOLNAVA. VENITI IMEDIAT. Aceasta insemna ca parintele Ioan Rosca si “matusca” trebuiau sa-i faca imediat bagajele si sa ia trenul catre Bucuresti. “Dar cu maica-mea cum ramane, il va fi intrebat preoteasa pe parintele: o luam cu noi sau o lasam pe loc?” La urma-urmelor, ce-ar putea sa-i faca bolsevicii? Sa-si puna mintea cu o biata batrana, trecuta de nouazeci de ani, intepenita intr-un scaun pe roti? N-au sa indrazneasca sa-i faca vreun rau. Bolsevicii sunt si ei oameni. Oameni rai, dar oameni.
De la preoteasa, care se va fi scapat cu vorba fata de careva, s-a aflat de intelegerea pe care o facuse parintele cu ginerele sau de la Marele Stat-Major, colonelul Gheorghe Berdan. Cei mai multi n-au luat-o in serios. Nu se pomenise pana atunci sa minta cineva, la telegraf. Prea semana cu o joaca: “Unde esti, Chimita?” “Aici, aici”. Peste o zi-doua nu i-a mai ars nimanui “dincolo”. Daca, in cel mai rau caz, ar veni rusii peste noi, ce-ar putea sa ne faca? N-am “exploatat” pe nimeni, n-am facut politica, n-am supt sangele poporului. Si in Rusia traiesc oameni, om trai si noi cumva. Iar bolsevicii, oricat de rai ar fi, sunt tot oameni.
Nu reuseam sa ne dezmeticim, nu ne dadeam seama ce se intampla. Nu eram in stare sa ne luam ramas-bun de la cei care plecau, parintele, seful de post Chelaru si cam atatia. Inca speram ca ei vor ramane pe loc, ca s-ar putea intampla o minune, sa nu mai vina rusii. Peste o zi, pe 27 iunie, au primit ordin de retragere si infanteristii nostri. Colonelul Panait Dumitru veni sa ne intrebe daca plecam. “Unde sa ne ducem, sa lasam tot ce am agonisit si tot ce-au mai adunat si altii inaintea noastra si sa pornim in necunoscut, doar cu ce aveam pe noi si cu ce mai puteam strange la repezeala? Ar fi o nebunie! Poate ca am fi plecat, daca am fi stiut ca cineva din familia noastra se va fi “bejenit” candva, oricat de demult s-ar fi intamplat asta.
Soldatii si ofiterii au incarcat in mare graba, in carute si camioane, efectele si munitia. S-a spus ca evacuarea va dura patru zile, dar umblau zvonuri ca rusii nu mai aveau rabdare si ca trecusera Nistrul in cateva locuri. Militarii nostri o luara spre Apus, pe soseaua cea noua, pana la manastire, apoi, drept inainte, pe drumuri de tara, pana la Cornesti si apoi la Prut. Care in carute, care in masini, care pe jos. Ce se intamplase cu Linia Carol al II-lea, scutul de foc si de otel, care ar fi trebuit sa ne apere si sa fie aparat, pana la ultima picatura de sange? De ce nu spusesera acolo bravii nostri ostasi, ca la Marasesti, “Pe aicea nu se trece”!? Unde era “bateria calareata” a Diviziei a 3-a de Cavalerie, de sub comanda generalului Pantazi, cea pe care o admirase Regele la parada de Boboteaza? Dar batalionul de infanterie motorizata?
Daca am fi plecat si noi, ar fi trebuit sa ne decidem ce urma sa facem cu bunica mea, cu “baba”. Sa o lasam, sa o luam cu noi? Sa gasim o femeie miloasa care sa-i poarte de grija, cum gasise parintele pentru soacra-sa? N-aveam noi inima aceea sa o lasam pe “baba” printre straini. Iar “baba”, fara sa-si fi dat seama, avea sa faca un gest pe care nu l-am uitat si nu-l voi uita niciodata.
A strans laolalta, fara sa-mi spuna ce face, “ornatele” mele strajeresti, centironul, basca alba cu insigna, eghiletii, mi-a descusut pana si ecusonul de pe maneca bluzei, le-a adunat pe toate, le-a legat de cravata de crepdesin bruna. (Brunul era culoarea prin care strajerii din “Tinutul Nistru” se deosebeau de cei din alte “tinuturi”). Cand ordonanta colonelului a venit sa-si ia ramas-bun, baba i-a intins legaturica. “Da, mata, asta, unui copil din Romania…” Cu un zambet trist, soldatul fagadui ca asa va face, strecurand bocceluta in sacul de campanie.
Bunica realizase, inainte ca eu sa-mi fi dat seama, ca Romania nu mai era a noastra si nici noi ai ei! Ca devenise o alta tara, nu cea pentru care ne pregateam sa murim cu voiosie: “Ce veseli suntem noi/Cand mergem la razboi/Victoria si gloria/ Suna victoria pentru noi!”
Ceasul unei victorii obtinute fara nici un foc de arma sunase pentru altii. Pentru dusmanii nostri. Ce-i aia “unui copil din Romania”? Inseamna ca eu nu ma mai aflam in Romania. Ca nu mai eram strajer, de vreme ce echipamentul meu strajeresc fusese despuiat de podoabe. Pentru mine, “Straja Tarii” nu mai exista, nici domnul Teofil Sidorovici, comandantul suprem, si nici Majestatea Sa Regele, “marele strajer”, cel ce ne mintise de Boboteaza, la Chisinau.
Asta fuse Romania?
Spaima care ma cuprinsese nu se datora disparitiei unor simboluri, ci chiar realitatii exprimate de ele, a “stapanirii” proteguitoare, in care crezusem, ne-o recunoscusem drept a noastra, ne legasem de ea si care acum ne parasea pe furis! Ne lasa la cheremul unor straini despre care ne facuse sa credem ca sunt cei mai vicleni, mai rai si mai nemilosi din cati existasera vreodata pe lume. Inainte ca un poet sa fi exclamat asa, ma intrebam si eu, olteneste: “Asta fuse Romania?”
In cateva ceasuri, de pe urma regimentului nostru nu mai ramasesera decat lazi goale, vopsite in verde cazon, parasite pentru a nu impovara excesiv transportul. O zi si o noapte, exodul n-a contenit nici o clipa. Noaptea pana cand ne dobora somnul, auzeam dinspre cele doua sosele, intre care se afla satul nostru, larma de glasuri, zanganit de carute, duduit si claxonat de masini.
Apoi s-a lasat o liniste ca de pe alta lume. Erau zile insorite si calme, graul dadea in parg, oamenii se pregateau sa inceapa secerisul, cucii apucasera sa ciuguleasca boabe de orz copt si nu-si mai cantau numele. Traim intr-o asteptare tulbure si toropitoare, rupti de lume, fara ziare, fara radio, singurul aparat de radio de la care mai aflam vesti fusese cel al parintelui, care il luase cu sine. In ziua de 29 iunie, de “Petru si Pavel”, preotul cel nou, parintele Vasile, nu indrazni sa tina slujba. Crestinii din Rusia sovietica, atatia cati mai ramasesera, tineau sarbatorile “pe vechi”, noi “pe nou”, ca toata Biserica romana. Parintele se va fi intrebat pe cine sa pomeneasca la ectenii si la iesirea cu Sfintele Daruri. Pana atunci ii pomenise pe vladica de la Chisinau si pe Majestatea Sa Regele Carol al II-lea cu toata Curtea si ostasii Sai. Nu stia ce vladica trebuia pomenit acum si se intreba daca este sau nu cazul sa-l pomeneasca pe Stalin.
O buna parte din timp mi-o petreceam in cele doua case ale rudelor noastre disparute in Rusia. Intr-una locuise plutonierul Chelaru, in cealalta fusese cancelaria postului si dormitorul jandarmilor. Tot ce mai amintea de vechii locatari disparuse cat ai bate din palme. Alergam tropaind, de colo pana colo, trezind ecou de casa pustie, scoteam chiote care mi se intorceau, amplificate. Vecinii doborasera pavilionul cu tricolor de tabla. El marcase prezenta postului de jandarmi. Aceeasi soarta a avut pavilionul strajeresc. Li s-au ciopartit catargele, au facut din ele in aschii de atatat focul. La lasarea serii isi facea aparitia o cucuveica. Una nu mai mare decat pumnul, de te si mirai de unde putea scoate acele tipete prevestitoare de moarte. Aruncam cu pietre dupa ea, pasarea falfaia de cateva ori din aripi, se razbuna cu si mai mare inversunare, strigandu-si in disperare numele: cucuveaua, cucuveaua! Peste doua luni avea sa se prapadeasca “baba”.
Sareta trasade un cal orb
Pe la inceputul lui iulie ne-am pomenit cu parintele Misail, unul din fratii bunicului meu dupa mama, nu unul de cununie al parintilor si tot el cel care m-a cufundat in cristelnita. De fiecare data, venea pe nepusa masa: telefon nu aveam sa ne anunte si nici scrisori nu ne trimitea sa ne dea de veste. Ne trezeam cu el cand se crapa de ziua, mustrandu-ne ca inca mai lenevim in pat, luandu-ne la rost de una, de alta.
Acum aparuse imbracat, asa cum se purta de obicei, in rasa neagra de lustrin, cu manecile largi, cu o cruce de argint aurit pe piept, cu parul adunat la ceafa intr-o cosita subtire, legata cu cordeluta neagra. Ca sa ma dau mare cu ce agonisisem de pe urma vechii stapaniri, i-am aratat cateva cartuse de manevra ramase de la soldati. “Am trait sa o vad si pe asta! a exclamat parintele Misail ca de un lucru de necrezut, Armata Romana voia sa ne apere cu gloante de lemn!” Am tacut malc. Mi-a fost teama sa-i spun ca, daca ar fi primit ordin sa ne apere, Armata Romana avea pregatite gloante adevarate, de plumb. Parintele Misail nu suferea sa fie contrazis, era convins ca avea intotdeauna dreptate.
Ne intrebam de ce facuse tocmai atunci drumul pana la noi. Venise cu intentia de a merge la iarmaroc la Orhei sa cumpere un cal! Noi am fi putut crede ca il apucase dorul, ca nas si parinte duhovnicesc, sa vina sa ne dea curaj, sa ne punem nadejdea in Dumnezeu, acum cand venisera asupra noastra “neamuri” care Il defaimau, daramau biserici si ii prigoneau pe credinciosi cu mai multa cruzime decat marii persecutori din primele veacuri crestine. Lui nu-i statuse gandul la asa ceva! Se grabea sa ajunga la iarmaroc, sa-si cumpere un cal! Am inhamat iapa noastra la sareta parintelui Misail, care nu mai tin minte cum ajunsese la noi, si am pornit tustrei spre targul de vite. Parintele Misail tinuse cu tot dinadinsul sa-l insoteasca tata, iar eu ma tinusem scai de el.
Reprezentantii “puterii sovietice” pareau a nu se fi aratat inca. Oricum, nu iesisera la vedere. La marea librarie “Educatia” de pe strada Targului nu se mai vedeau carti romanesti. Isi facusera insa aparitia, ca prin farmec, carti rusesti, abecedare, carti pentru copii. Parintele Misail imi cumpara doua, dar tata descoperi, rasfoindu-le, ca sunt vechi, de pe vremea tarului, cu iat si cu tverdyi znak, litere “epurate” de “marea revolutie”. Librarul, tovarasul Hers Borimboim, le scosese din depozit, unde fusesera dosite 22 de ani. Va fi ascuns acum, tot acolo, cartile romanesti? Marfa nu se prea bucura de cautare. Curand avea sa vina alta proaspata, adusa de “dincolo”, carti fara iat si fara tverdyi znak. Atunci libraria Educatia va fi rebotezata, librarul, fostul proprietar, va disparea, afara doar daca nu se va preface in comersant sovietic.
Dar noi n-aveam treaba cu librarul, nu ne pasa de ce se va intampla nici cu vechiturile pe care le-a scos la vanzare si nici cu el. Zorim sa ajungem la iarmarocul de vite, dincolo de tintirimul israelit si de ultimele case ale orasului, spre Mitoc. De cum patrundem in targ, suntem impresurati de geambasi, chibiti, gura-casca. Sunt multi, galagiosi, obraznici. Celor care au venit sa vanda nu le mai tace gura, isi lauda marfa, mai lasa din pret, se rastesc unii la altii, suduie, se mai si incaiera. Unii, mai fara obraz, il trag pe parintele Misail de maneci, de poalele anteriului, fac rautati si glume pe seama lui. Dupa multe tocmeli si lasari de pret, parintele alege un cal sarg. O jalnica martoaga, pe care o si inhama la sareta, iapa noastra, Steluta, urmand sa vina dupa noi legata de speteaza scaunului saretei. Dar de-abia ne urnim din loc si dupa cateva minute de mers, descoperim ca animalul raspunde anapoda, cand era strunit din haturi. Este suspect de docil, orice s-ar intampla in jur il lasa rece, nu se sperie de nimic, nu ciuleste urechile. E orb si parintele Misail ne explica de ce n-ar trebui luata lipsa vederii la un animal de povara drept betesug. E mai bine sa nu vada, asa se poate lasa absorbit numai de munca lui. Ce mai incoace, incolo, un chilipir sadea si se cade sa bem aldamasul!
“Traiasca Armata Rosie!”
Vorba vine. Nici tata si nici parintele Miail nu-s bautori de bodega. Beau si dansii, dar numai la praznice, la pomeni, la cumetrii, la sfintiri de case si de biserici si din cand in cand, prin beciurile sfintelor manastiri. Tragem la localul “familial” al domnului Aron Meimis, de pe una din strazile cele mai circulate ale orasului, cea care urca spre spital si spre fosta legiune de jandarmi. Inauntru, paraie un aparat de radio. Patronul, sensibil la schimbarea vremurilor, a prins pe unde lungi Moscova. “Gavarit Maskva!” Se aude mizerabil, postul este departe, parazitii minuna prin aer, doar suntem in luna lui Cuptor, atmosfera e incarcata tare.
Satui, pornim catre Saliste. Drumul spre casa va pune la proba calitatile calului. Urmand calea de intoarcere, ajungem la bariera dinspre sud a orasului, din jos de catedrala, langa crasma lui Burah. Dar, lucru de mirare in orasul nostru: circulatia este oprita. Nu se mai pomenise asa ceva din 1937, de cand fusese sfintita statuia lui Vasile Lupu, cand zicea lumea ca s-ar fi insirat pe sosea peste o suta de masini, venind de la Chisinau sau chiar de la Bucuresti. Dar acum nu se vedeau automobile, doar cateva carute oprite in fata noastra si ne intrebam unii pe altii de ce nu suntem lasati sa ne vedem de drum. Parea ca nimeni nu stia ce se intampla, iar cei care banuiau ceva se fereau sa vorbeasca.
La un moment dat s-au auzit strigate de voiosie, in directia podurilor de peste Raut si parca si muzica de fanfara. Curiosii au prins a se buluci pe marginile soselei. Erau locuitori ai cartierelor comerciale ale orasului, ai strazilor pe unde trecusem, pline de dughene de maruntisuri, de birturi soioase, de carciumi sordide. O multime pestrita si nerabdatoare in care puteau fi recunoscuti indata cei care asteptasera timp de 22 de ani “venirea rusilor”, si-o dorisera, visasera la ea, dand de furca, prin ceea ce mai puneau la cale, din cand in cand, jandarmilor si politiei. Din gatlejul acestora ieseau acum urale, strigate de bucurie: “Ura! Traiasca Armata Rosie eliberatoare!” Misterul asteptarii noastre era, in sfarsit, dezlegat. Cu putin timp inainte, parintele Misail intrebase ce se intampla. Nu i-a raspuns nimeni, poate ca nu stiau, poate ca haina preoteasca il facea nevrednic de un raspuns. Galagia si forfota se inteteau. Dinspre al doilea pod al Rautului aparu o fanfara militara. Marsul pe care il faceau sa rasune alamurile, departe de a te indemna sa mergi cu voiosie la instructie sau pe campul de lupta, te facea, mai degraba, sa plangi. Era o melodie plina de un alean nedeslusit, ca toate acele cantece in care isi varsa focul inimii rusul, intinse si lalaite, ca stepele din tara lor. Puteai intelege mai repede ca te ademeneste la o betie strasnica, decat ca te cheama la o fapta de bravura ostaseasca.
Parintele Misail si surghiunul siberian
In spatele muzicantilor marsaluisera ceva mai inainte, fara cadenta, ca intr-o plimbare obosita, cele cateva companii de soldati care parcursesera pedestru cei aproape cincizeci de kilometri, cat tine drumul de la Chisinau la Orhei. Acum, dupa ce fanfara se oprise pe loc, continuand sa cante marsuri, militarii sovietici incercau un fel de defilare “in pas de front”. Randuri, randuri de baietandri, imbracati in uniforme de culoarea ierbii palite de seceta, toti cu ranite in spate, peste care se incolaceau, in forma de potcoava, paturi de campanie uzate. Uniformele nu aveau epoleti, gradele erau purtate pe petlite de postav, de-o parte si de alta a gulerului rubastii: subofiterii triunghiuri de metal emailat, ofiterii patrate. Multi soldati se aratau a fi veniti din strafundurile Asiei: fete tesite, ciupite de varsat, frunti inguste, ochi oblici. Puteau fi urmasii neamurilor care venisera peste noi in “secolele navalirilor”, asa cum le stiam dintr-un tablou de la scoala. Dar “barbarii” care se scurgeau in siruri pe dinaintea noastra nu pareau a fi nici bautori de sange din testele vrajmasilor invinsi, prefacute in cupe, nici mancatori de carne cruda tinuta sub seile cailor. Aratau ca niste fiinte epuizate si indiferente, fete placide, inexpresive, pe care nu inflorea nici un zambet si nu lasau sa se vada nici un freamat launtric. Nu se osteneau sa comunice cu multimea, ceva din aspectul lor ajungand sa se “transmita” si celor care se adunasera sa-i vada. Ici-colo cate unul care plescaia din palme, sau scotea cate un ura scremut.
Dintre toti, facea figura aparte un adolescent roscovan, cu fata plina de cosuri si pistrui, care alerga de colo-colo, fluturand un stegulet rosu, nu mai mare decat cel pe care il folosesc ceferistii. Gasise modul propriu de a saluta “Armata Rosie eliberatoare”. Tasnea din “public” in calea marsaluitorilor, se apropia de comandantii care mergeau in fruntea trupei si incepea sa le fluture sub nas steguletul, ca pe o… sorcova revolutionara! “Plamennyi privet, daraghie tovarisci!” Salut fierbinte, dragi tovarasi! Luati prin surprindere, cei salutati in aceasta bizara maniera se trageau brusc inapoi, de teama, sau poate de sila fata de acest entuziasm servil. Apoi, dandu-si seama despre ce este vorba, raspundeau cu doua degete la cascheta.
Spre deosebire de acel pustan care descoperise modul sau de a le ura bun-venit “eliberatorilor”, noi ramasesem descumpaniti, nestiind cum sa punem de acord intamplatoarea noastra prezenta la un eveniment de o asemenea importanta istorica cu maretia acestuia. Pana cand, parintele Misail dandu-si seama ca indiferenta noastra putea deveni suspecta, gasi si el o solutie: se ridica in picioare, in sareta, isi scoase de pe cap palaria neagra, popeasca, si, cu ea in mana cu pletele si cu barba in vant, saluta Armata Rosie, pana cand ni s-a dat voie sa ne continuam drumul.
Armata “bezbojnicilor” salutata de un popa, de pe o sareta trasa de un cal orb! Parintele Misail, bietul de el, isi va fi adus aminte de aceasta scena, in timpul celor zece ani de surghiun in Siberia (1944-1954), asa cum am retinut-o si n-am putut sa o uit? Nu m-am mai intalnit cu el, ca sa-l intreb.
