Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

"What dreams may come..."

Cand cineva apropiat dispare, disparitia lui te afecteaza si pe tine. Oricat de mult ai dori sa te iei cu altele, daca ai putin cuget si poti sa-ti aduni gandurile, descoperi ca moartea acestuia reprezinta o bresa intr-un larg tesut uman. Inca o ...

Share

Dan Stanca 0 comentarii

30.09.2005 - 00:00
Cand cineva apropiat dispare, disparitia lui te afecteaza si pe tine. Oricat de mult ai dori sa te iei cu altele, daca ai putin cuget si poti sa-ti aduni gandurile, descoperi ca moartea acestuia reprezinta o bresa intr-un larg tesut uman. Inca o dovada ca nu suntem deloc singuri si separati si ca ceea ce numim destin individual sau chiar mantuire individuala, pana la urma e simpla vorba pentru a combate ideea nefasta de colectivism. In realitate, fiecare om sau mai corect spus fiecare suflet este incorporat in marele destin comunitar. Ca in plasa Domnului aruncata in apa la "pescuirea minunata", asa suntem si noi oamenii, simple si gingase vietuitoare in marele Navod al Creatiei, ne pescuieste si ne vantura tocmai spre a ne scoate din minte paguboasa obsesie a individualitatii si a fi astfel impreuna. Cand din acest mare navod unul dispare, ii simtim lipsa si astfel prin spartura creata vuieste o spaima cumplita.
Cioran avea obiceiul sa spuna deseori ca a combatut sinuciderea prin faptul ca a scris mult despre aceasta. Cu alte cuvinte, nu s-a sinucis, fiindca meditand asupra acesteia a reusit s-o neutralizeze. Diavolul poate fi invins daca privirea noastra atintita asupra lui ajunge mai puternica decat puterea lui de-a ne pironi. Acesta este marele secret al intelectualului. De aceea, in mod paradoxal, desi pare o fiinta nevolnica si neajutorata reuseste sa biruie intr-o infruntare neomeneasca. De aceea, pana la urma toti suntem intelectuali, indiferent de cunostintele sau Ð vai! Ð de diplomele noastre. Totusi, unii dintre noi cedeaza. In lungul schimb de priviri pe care-l avem cu Adversarul, victoria e a lui.
Mereu am crezut ca principala noastra caracteristica nu este actiunea, ci inactiunea. Omul gandeste si contempla, alte fapturi in ordinea regnurilor actioneaza. Fireste, si noi actionam pentru a progresa intr-o viata care nu asta ne cere in primul rand. De aceea, la sfarsit sau in cateva clipe iluminate mai spunem: de ce oare m-am canonit atata cand de fapt altceva mi s-a cerut?
Un om care se omoara traieste intr-un mod disperat nonsensul vietii. Atunci tipa in el ceva care ii dicteaza actiunea. Dar Ð teribila uitatura a Necuratului - in locul gandirii ca o adiere, se inalta in fata sa fapta oarba, dura, crancena. Aceasta se cheama sinucidere, pacat maxim pe care toti sinucigasii il socotesc in ultima fractiune a luciditatii o stranie eliberare.
Alexandru Chivoiu era un intelectual in sensul de mai sus. Isi asumase o lupta extrem de dificila. Lucrurile s-au agravat in extraordinara singuratate pe care o reprezinta mintea noastra. Schimbul de priviri cu cel care ne deturneaza actele era din ce in ce mai alert si-l defavoriza.
De multe ori, m-am intrebat daca intre o persoana care traieste complet opac Ð desi nu cred ca poate chiar exista o asemenea persoana si chiar si cele mai odioase brute au zonele lor de vulnerabilitate Ð si un om fragil, des vizitat de gandul nefiintei,nu cumva prima e de preferat. Oricum, aceasta nu va comite niciodata o asemenea greseala. Niciodata nu-i va trece prin cap sa-si puna capat zilelor fiindca, de fapt, nici nu-si da seama ca traieste. Strict biologic, epidermic, material si materialist, el nici nu intelege ce e aceea moarte si probabil considera ca in clipa mortii, din om nu ar trebui sa ramana nimic, pulverizandu-se de la sine si trecand in nimicul de unde a aparut. Atitudinea aceasta pe care, mai mult sau mai putin, comunismul a vrut sa ne-o formeze, este acum larg raspandita. Multi se poarta ca si cum problema mortii ar fi fost deja rezolvata. Ca sa ne pigmentam viata, publicam statistici: cate sinucideri au fost zilnic in lume, in Europa sau la noi in tara. Psihiatrii sunt tot mai activi fiindca aceasta este painea lor pe care o mesteca indelung. Preotii tac, nu vor sa se pronunte decat in formule bine stabilite. De la Tanacu incoace sufla si in iaurt. Demonul nu exista, Ce bine ar fi!. Evident, tot ce insir eu aici sunt vorbe. Cum spune un parinte din Pateric: daca as avea atatea brate cate vorbe imi ies din gura as mai zidi o data pamantul! In fata mortii, ca cel mai subtire voal al misterului, purtarea cuviincioasa este dedusa din tacere. Tacem fiindca pana atunci a fost prea mult zgomot. Si, totusi, ce putem face decat sa ne intoarcem mereu asupra unor modele culturale, asa cum ne-am intoarce spre o mama, singura care nu ne uita si ne intelege?...
Nucleul sinucigasului se afla continut in mult cunoscutul si banalizatul monolog hamletian. To be or not to be... Si Hamlet l-a privit pe diavol in fata si i-a suportat privirea pana la capat fiindca avea o misiune de indeplinit. Si pentru el Danemarca putreda, spatiu simbolic al intregii umanitati, era un navod plin de pesti care forfoteau. Pescuirea fusese minunata, dar oamenii pescuiti ajunsesera sa se otraveasca. Iar atunci, disperat si totusi senin in disperare, ca un promontoriu impins in plina dezlantuire a marii, Hamlet intelege ca ceva Ð ceva tot e dincolo si acest ceva nu poate fi comparat decat cu forfota viselor in timpul noptii. Cugetul i-a fost atunci limpede si astfel a avut taria sa rosteasca intrebarea: "what dreams may come?" Oare ce vise voi avea dupa ce voi muri? Asa cum toti suntem legati in marele navod al dumnezeirii, dupa moarte, ca intr-o sumbra developare fotografica, cunoastem teribila agitatie a viselor, unul mai straniu decat altul, unul mai monstruos decat celalalt... Moartea ne inspaimanta nu prin atacul violent asupra integritatii noastre fizice, ci prin prelungirile subtile ce urmeaza groaznicei lovituri. Sufletul omului nu se spulbera, asa cum este spulberata carcasa. Prelungit dincolo prin nenumarate nervuri, artere, antene si tentacule, investigheaza necunoscutul si deseneaza o harta amanuntita, ca o broderie.
Nu stiu, vorbesc si scriu prosteste, crezand ca scrierea si vorbirea sunt scuturi impotriva a ceea, oricum nu intelegem. Fac pledoaria intelectualului crezand ca el inhiba sinuciderea, cand de fapt sinuciderea ataca acolo unde intelectualul e mai subtire, in inima sa Ð daca o are Ð inima prin care toti suntem uniti. "What dreams may come"... Doar Domnul e minunatul somnifer care ne adoarme ca apoi sa ne trezim in viata. Pana atunci visam... Suntem vise.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...