Ca sa vorbim despre Tata Oancea, poetul cu “suflet sensibil si minte patrunzatoare” si, totodata, original in nenumarate fapte de viata, vom cita mai intai o exclamatie a ziaristului banatean Camil Petrescu, in 1920, cum ca nu si-a inchipuit vreodata “patima cu care taranul banatean citeste”. Oance E. Petru, desi sarac si cu cinci copii, a inceput sa publice poezii inca dinainte de Unirea de la Alba Iulia, continuand sa gandeasca, sa scrie si sa tipareasca poezii multa vreme dupa aceea, fiind arhicunoscut ca “Tata Oancea”.
In 1915, in plin razboi european, chemat sub arme in armata imperiala de la Viena, poetul nu se desparte de familie, luand-o gramada dupa sine, acolo unde-i era slujba. Apoi, intre 1929 si 1947, tipareste personal revista “Vasiova”, subintitulata “Foaie literara”, cu redactia “Unde da Dumnezeu”. Dintre cele patru volume de poezii a reusit sa publice doar trei – “Primavara” (1928), “Vara” (1929), “Toamna” (1936), cu “Iarna” ramanand dator cititorilor pentru totdeauna. Insa, cei care-l cautau in casuta lui saraca de om necajit din Bocsa Romana, astazi parte a orasului carasean Bocsa, descoperea, ca un miracol cultural, o biblioteca cu peste 5.000 de carti, astazi de negasit.
In schimb, revista “Vasiova” sau cartile amintite preluate de Tata Oancea in cunoscuta lui servieta uzata si cenusie strabateau drumurile Banatului rand pe rand, intr-o difuzare de la cititor la cititor, unii abonati, altii contribuind cu bani de-a dreptul. Multe dintre poeziile lui erau chiar adresate domnilor binevoitori care acceptau oferta culturala astfel oferita.
Ca fiu al unei clase sociale – taranimea, cu care a ramas legat pe toata viata si al unei localitati pe vremea acea rurala (Bocsa Romana), ca poet, el se situa – asa cum afirma in prima poezie din volumul “Primavara” – “Si sparta-mi lira n-are corzi/ Cu sunetul armonios/ Sa pot canta celor de sus,/ Ci cant celor de jos”. Sod ii era si titlul poeziei in care cuvantul sfant “Pegas” suna cu amaraciune nespusa “Pegazul meu”.
In nenumarate poezii, nedespartindu-se de necajitii lui consateni, nu pierdea nici un prilej pentru a sublinia aceasta. Exemplu in acest sens este poezia dedicata, conform titlului, “Vantului”: “Vantul asta, ce suiera/ Pe la raspantii// Cate celea nu mai vede/ El in lungul zbor…/ Cata lume necajita,/ Cate suferinti,/ Cat amar, gemet, durere/ Si lacrimi fierbinti…”. Neclintita lui pozitie solidara cu cei de jos i-a mentinut un interes nestins, asa cum reiese si din versurile: “Umbla lumea imbracata/ In costume de matasa/ Eu nu am camasa-n spate,/ Eu nu am paine pe masa”.
E modul lui de a fi Tata Oancea, cel care, dintre cele 5.000 de poezii scrise, 987 le-a publicat pentru public in paginile longevivei reviste “Vasiova”. La fel il vom regasi si intr-o rugaciune de multumire catre Domnul ceresc: “pentru darurile sfinte” cu cate se socotea inzestrat, continuand: “Mi-ai dat maini, mi-ai dat picioare/ Ca sa pot lucra, umbla// Mi-ai dat ochi sa vad de toate/ Cate sunt in jurul meu/ Sa pricep sa pot socoate/ Ce e bun si ce e rau// Ma prostern cu pietate/ Tie, Doamne, si ma-nchin/ Ca prin marea-ti bunatate/ Sa ma-nbogatesti deplin// Plang, vaz, auz, vorbire/ Si putinta de-a lucra/ Mi-ai dat inc-o fericire/ Sa mai pot si cugeta”.
