Dacă perfecțiunea nu există, aflăm pe parcurs că simpla dorință de a deveni mai buni în fiecare zi, face parte dintr-un proces de maturizare care poate tinde spre un ideal, spre un model pe care ni-l alegem.
Uneori, modelul este ales conștient, alteori fără să ne dăm seama pornim pe drumul acesta cu cel preluat deja din copilărie al cărui sistem de credințe este foarte bine înrădăcinat și iese la suprafață când ne așteptăm mai puțin.
Aici apare cumva prima greșeală pe care o face un părinte: își compară copilul cu copilul altcuiva, sau se compară pe sine cu un alt părinte. Nu avem de ce s-o facem pentru că exact sistemul de credințe face diferența. Aici este de modificat ceva, mai exact de observat și de schimbat acea credință cu care suntem în disconfort, în niciun caz să ne afundăm într-un proces de comparație care nu ne va conduce decât la frustrare sau de ce nu, la a ne obliga pe noi și al nostru copil să ne conformăm lor, acelora cu care ne comparăm.
Probabil te vei întreba: ei bine, și cum să-mi dau seama că este o credință la baza comportamentului meu care mă împiedică să reușesc ce îmi propun? Fă un exercițiu de imaginație sau pur și simplu amintește-ți de câte ori, în ultima perioadă, ți-ai dorit să faci ceva dar te-ai retras epuizat pentru că ceva din tine îți spunea că nu ești suficient de bun iar tu te tot luptai cu gândul ăsta. Aceea este o credință care nu-ți aparține și tocmai de aceea nu te simți confortabil cu ea. Ea este cea pe care este necesar să o modifici într-o variantă cu care să fii în acord și care să simți că nu te împietează.
Dacă ești un părinte critic, copilul depune multe eforturi ca să te mulțumească dar oricât ar încerca nu reușește. Dacă ești unul autoritar atunci impui reguli fără să ții cont de nevoile lui. Dacă ești genul de părinte permisiv înseamnă că indiferent de comportamentele pe care le manifestă copilul tău, tu n-ai nicio reacție însă într-o situație anume s-ar putea să te surprinzi întrebându-te de ce nu poate da dovadă de autocontrol.
Un copil fără limite este un copil care întâmpină multe dificultăți: de concentrare, de integrare, de autoreglaj emoțional. Dacă ești părintele salvator află că în permanenta ta companie, copilul nu-și poate dezvolta personalitatea, ba chiar se va modela perfect în funcție de exemplele pe care i le oferi și va rămâne prizonier în asta.
Dacă ești un părinte pretențios, ai cu siguranță multe așteptări urmate poate de o sumedenie de dezamăgiri pentru că mesajele pe care le transmiți de cele mai multe ori sunt interpretabile, iar din acest motiv copilul nu are cum să răspundă decât în limitele înțelese de el, nu în limitele proiectate de tine. Oare cum să știe cineva ce îți dorești dacă tu nu știi să te faci înțeles?! Iar dacă ai fi genul de părinte neimplicat n-ai ajunge să parcurgi acest text până aici, deci fii fericit! Copilul care trăiește cu un părinte neimplicat va fi unul condamnat să se simtă permanent neadecvat, greșit, nepotrivit, anulat și să dezvolte în timp tulburări de comportament.
Indiferent de stilurile descrise succint mai sus, în care tu crezi că te încadrezi, niciunul nu are legătură cu copilul tău, ci doar cu tine. Dacă privești cu atenție, toate au legătură cu credințele care ți-au creionat viața până în prezent și care, fără să-ți dai seama te-au limitat: dacă nu iau 10, sunt prost/ daca nu reușesc să fac asta înseamnă că nu sunt suficient de bun/ nu am un perete plin de diplome, nu exist/ dacă plâng sunt un om slab etc.
Cum ar fi pentru un moment să nu mai pui presiune, ci să ceri ajutor? Ce te face să crezi despre tine dacă ai face asta? Ai crede că ești slab sau că nu ești suficient de bun să te descurci singur? Greșit. În momentul în care îți asumi că poți, ca părinte, doar cât arăți în acest moment, și ceri apoi ajutor specializat, ești cel mai puternic om din lume. Pentru că exact acum ți-ai aruncat la pământ toate scuturile cu care te-ai apărat de judecata celor din jur de-a lungul anilor.
Vreau să-mi educ copilul, dar eu cât de educat sunt? Familia din care provin este una funcțională sau disfuncțională? Dar cea pe care o am acum? Îmi ascult copilul? Îmi dau voie în fața lui să exprim ceea ce simt? Îi transmit mesaje clare sau sunt interpretabile iar eu rămân veșnic doar cu așteptări? Cum aș vrea să arate relația cu copilul meu? Dar relația mea cu mine, cum aș vrea să evolueze?
