Din perspectivă istorică, vârsta României democratice de astăzi este una mică – au trecut doar puțin peste treizeci de ani de când am ieșit din sistemul comunist. Dincolo de orice partizanat sau antipatie, trebuie să constatăm că perioada comunistă a avut un proiect de (re)construcție socială și economică. Dacă reorganizarea administrativ-teritorială a țării sau creșterea industriei ar fi fost validate de o creștere a calității vieții oamenilor și de o viață liberă, poate că astăzi am fi fost un stat dezvoltat și puternic. Nu a fost așa, prețul plătit de români a fost extrem de mare, iar după ieșirea din comunism ne-am trezit într-o situație complicată. Nici amintiri despre ce înseamnă viața liberă nu aveam, comunismul a durat mult, suficient să taie legătura dintre generațiile educate liber și cele ale „omului nou”.
Am intrat în democrație cu o „zestre” atât materială, cât și mentală. Din nou, fără să judec lucrurile în cheie de bine sau rău, limitându-mă doar la constatări reci, fără educația democrației și cu un sistem economic pus în fața concurenței reale, după Revoluția din 1989 ne-am bâlbâit temeinic, am căutat tot felul de luminițe la tuneluri care erau de fapt viețile noastre.
Eu cred că acesta este una dintre explicațiile principale pentru starea României de azi. O stare incomparabil mai bună decât cea din comunism, dar încă departe de lumea modernă. Acesta este și motivul pentru care insatisfacția unora se transformă în elogii pentru acea epocă. Din fericire, nu ne vom întoarce înapoi, viața liberă este, astăzi, de neînlocuit. Din nefericire, deși am progresat enorm ca țară, deși suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO, mai avem de parcurs un drum destul de lung spre normalitatea modernității. Avem de recuperat și avem de construit.
Modernizarea nu este posibilă decât în cheia durabilității.
A moderniza poate însemna, simplu, o îmbunătățire concretă a ceva. A unei locomotive, de exemplu. Sau a rețelei de căi ferate. Sau, în medicină, echiparea cu aparatură de ultimă generație. Exemplele pot continua la nesfârșit.
Ceea ce vreau însă să subliniez este legat de nevoia de a aplica principiul durabilității în ceea ce facem. Și noi, ca simpli cetățeni, dar mai ales statul și conducătorii acestuia. Două lucruri stau la baza durabilității. Primul, nevoia stabilirii unui echilibru în procesele de dezvoltare între reperele de tip economic, social și de mediu. Iar cel de-al doilea se referă la faptul că orice construcție am face azi, în orice domeniu, aceasta nu trebuie să compromită șansele de dezvoltare ale generațiilor viitoare. Altfel spus, nu putem consuma toate resursele pentru azi, trebuie să transmitem resurse și celor care vin în urma noastră. O opoziție totală la faimoasa propoziție a regelui francez Ludovic al XIV-lea – „după mine, potopul!”.
Modernizarea unei țări ține astfel seama de resurse, echilibru și viitor. Pentru a începe un proces de modernizare coerent, este nevoie de un proiect de țară. Nu am avut până acum un astfel de proiect, chiar dacă mai mulți politicieni au încercat să articuleze ceva în acest sens de-a lungul ultimilor ani. A contat foarte mult faptul că ne-am așezat în tabăra corectă – UE și NATO – și că încercăm să dăm sens valorilor democrației. Dar ne-am împiedicat în lipsa de pregătire a generațiilor care au condus țara, în tentația acestora de a-și capitaliza mai întâi interesele proprii și, nu în ultimul rând, ne-am împiedicat în propriile noastre dezamăgiri. Dezamăgiri perfect justificate, dar care nu ar fi trebuit să ne dezarmeze până acolo încât astăzi să spunem că totul este pierdut sau că fiecare este pe cont propriu. Știți și voi că nu este deloc așa!
Suntem în situația în care putem arde etape!
Dincolo de inteligența nativă a poporului român și cu toate problemele care țin de lacunele din domeniul educației, suntem în situația în care putem să scurtăm drumul spre modernizare. Iar crizele pe care le traversăm – nu singuri, ci cu întregul nostru continent – pot fi transformate în oportunități. În primul rând, pentru că avem resurse naturale de tot felul. În al doilea rând, pentru că diferențele dintre regiunile istorice ale României nu sunt foarte mari. Chiar dacă acestea există, nu pot fi comparate, de exemplu, cu diferențele economice dintre regiunile din răsăritul și apusul Germaniei. Acest lucru înseamnă că putem lucra unitar, folosind aceleași unități de măsură.
Dar dincolo de tot ceea ce înseamnă reper economic sau social în procesul de modernizare a țării, este important să înțelegem că noi, cetățenii, suntem motorul schimbării în bine. Este foarte adevărat, rezistența la schimbare a oamenilor este foarte mare în orice împrejurare. Ieșirea din zona de confort (în sensul obișnuințelor, nu al confortului propriu-zis) este la fel de grea ca răbdarea în cazul unei investiții care are nevoie de timp pentru a fi rentabilă. Pare complicat, dar gândiți-vă de câți ani au nevoie copiii voștri de la naștere până când își întemeiază propria familie. Așa că orice cărămidă punem azi la o construcție, este important să o punem în așa fel încât generațiile copiilor noștri să poată să pună și acestea propriile cărămizi peste a noastră. Și să nu îi lăsăm fără resursele de a face acest lucru.
Este important în primul rând să ne acceptăm condiția și să ne dorim progresul!
Acceptarea condiției proprii nu înseamnă nihilism, clar înseamnă realism. Trebuie să știi, înainte de a pleca la un drum, orice drum, cât de capabil ești să î l parcurgi, cât bagaj poți duce cu tine. Și, la fel de important, să îți dorești să ajungi la capătul drumului. Să îți îndeplinești obiectivele. Acest lucru presupune să îți asumi fiecare zi așa cum este ea, dar și să te străduiești să îi dai valoare. Și, cu cât ești mai sus pe scara socială, să lucrezi în folosul celorlalți.
Această abordare este tot mai evidentă în comunitățile mai mici din România. Sunt orașe și comune unde oamenii au înțeles că a nu arunca gunoi pe jos nu înseamnă numai proastă creștere, ci și pagubă pentru comunitate. Adică, pagubă comună.
România are nevoie de modernizare din toate punctele de vedere, dar pentru ca acest proces să fie unul reușit, România are nevoie mai întâi de cetățenii ei și de disponibilitatea lor de a lucra cu sens, cu obiective de etapă, dar și cu obiective pe termen lung. Din această perspectivă, responsabilitatea clasei politice este și mai mare, pentru că trebuie să genereze proiecte capabile să atragă energia oamenilor.
Vi se pare complicat? Aparent, este complicat. În realitate, ține de buna calitate a actului de guvernare și de capacitatea guvernanților de a fi competenți, coerenți și cinstiți. Până la urmă, având în vedere faptul că noi îi alegem, suntem și noi pe deplin răspunzători. Este timpul să facem schimbarea spre modernitate!
Vă doresc tuturor multă sănătate!
