A îmbrăca în haine sclipitoare, seducătoare, capitalismul reprezintă o operațiune mai grea în comparație cu apologia comunismului. A umaniza un sistem care are la bază lăcomia în dauna principiilor morale, pentru care cultura și arta sunt păguboase pentru că nu produc, e o operațiune mult mai dificilă decât aceea de-a înfrumuseța comunismul, care se închină valorilor umaniste, moralității egalitariste, de cele mai multe ori cu ipocrizia de rigoare. În afară de etica protestantă a muncii, depășită astăzi de actualul capitalism neomarxist, care este anti-familie și întemeiat exclusiv pe egoismul hedonist – consumist, n-a existat o altă tangență cu zona principiilor morale. Acesta e și motivul pentru care propagandiștii capitalismului, indiferent de calitatea lor intelectuală, au evitat terenul minat al moralei și al culturii și au săpat în căutarea de virtuți în zona progresului tehnico – științific sau a libertății naturii umane, precum filozoful polonez, Lezlek Kolakowski, cunoscut drept critic al marxismului, care conchidea astfel: ”Capitalismul s-a dezvoltat spontan şi organic din răspândirea comerţului. Nimeni nu a planificat-o și nu avea nevoie de o ideologie atotcuprinzătoare, în timp ce socialismul era o construcție ideologică. În cele din urmă, capitalismul este natura umană la lucru – adică lăcomia omului lăsată să-și urmeze cursul – în timp ce socialismul este o încercare de a instituționaliza și a impune fraternitatea. Deocamdată pare evident că o societate în care lăcomia este principala motivație a acțiunii umane, cu toate aspectele sale repugnante și deplorabile, este incomparabil mai bună decât o societate bazată pe fraternitatea obligatorie, fie că este în socialismul național sau internațional.”
Kolakowski uită să adauge că la rândul ei și lăcomia este impusă, stimulată și instituționalizată în regimurile capitaliste. Prin urmare cade și iluzia manifestării libere a naturii umane plenare. Preocuparea lacomă pentru prosperitatea materială este premergătoare capitalismului. Acesta reprezintă doar forma organizată prin care lăcomia umană este potențată și exploatată. Toți apostolii și apologeții pieței libere au sorbit adevărul din ”mâna invizibilă” al lui Adam Smith. Teoreticianul economist considera că există un mecanism liber de autoreglare a pieței, care acționează ca o mână invizibilă. Mitul mâinii invizibile este puternic contestat de realitatea faptică, atunci când ne uităm la cât de controlate sunt piețele de către state sau de către corporațiile monopoliste. Ține mai degrabă de utopiile libertariene această teorie a pieței libere care n-a fost niciodată în istorie cu adevărat liberă. Imperiile nu s-au construit pe economii lăsate în voia naturii, ci pe un control din partea elitelor care dirijau schimbările pieței în funcție de noile oportunități de profit ivite. Este ceea ce trăim și astăzi în contextul marii resetări globale. Mai degrabă am putea vorbi de mâna invizibilă a statului care controlează piețele așa-zis libere.
Teoria cauzei unice reprezintă capcana în care cad toți propovăduitorii fanatici ai capitalismului. În cazul lor, piața liberă e sursa binelui universal.
Pentru eseistul, Paul Johnson, necesitățile pieței au generat invențiile, mai mult decât climatul științific. În ideea acestuia, economia corporatistă medievală bazată pe bresle era o frână pentru economia de piață, deoarece funcționa ca un sindicat. Reglementa salariile, prețurile, orele și numărul locurilor de muncă, împiedicând migrația liberă a forței de muncă. Într-un cuvânt, limita competiția capitalistă, singura cale pentru Johnson spre invenții și progres tehnic. Fapt discutabil și acesta dacă ne gândim la chinezi, care au inventat praful de pușcă, hârtia și nu erau capitaliști sau la inovațiile arabilor în matematică și medicină.
Eseistul britanic, care în cartea sa ”O istorie a lumii moderne” publicată la editura Humanitas, păstrează minciuna cu cei 60.000 de morți de la așa-zisa Revoluție, înscriindu-se în suita de istorici și jurnaliști occidentali care ne rescriu istoria, având grijă să demonizeze figurile naționaliste ale istoriei noastre, care nu merită onoarea de-a fi tratați cu bunele și relele lor, ci doar cu umbra lor, care și ea e mărită artificial – în fond nu face altceva decât să preia mecanic multe dintre teoriile economistului austriac, Peter Schumpeter.
Pentru acesta nevoia de profit, capitalismul e cel care generează progresul tehnologic, industrial. E o teorie care păcătuiește prin absolutizare. Sunt atâtea țări capitaliste cu un nivel mediu de dezvoltare care nu generează progres tehnologic. De fapt, marea majoritate a țărilor capitaliste au o contribuție minimală sau inexistentă în zona de evoluție tehnică. Până la urmă inventică și progres științific a produs și Uniunea Sovietică, dacă ne gândim doar la prima călătorie în spațiu, Gagarin. Inclusiv în România comunistă cercetarea și inovația științifică atinseseră un nivel lăudabil, oricât ar invoca unii spionajul industrial din spatele multor realizări tehnologice. Spionaj industrial practică toate țările, importantă e sinteza științifică care generează progresul tehnologic. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă China de astăzi, care întâi a copiat linii de tehnologie, ca ulterior să ajungă la contribuții proprii colosale, ca să nu mai vorbim de faptul că producția capitalistă e înscrisă pe orbita dictaturii de superdezvoltare și nu pe cea a naturii umane autonome sau a pieței libere.
Economistul austriac își continuă propaganda neabătută emițând și unele comparații sofistice, de genul, ”muncitorul de astăzi trăiește mai bine decât un rege al Franței”. Muncitorul din epoca industrială era exploatat, chinuit, dar e drept că avea condiții materiale de viață superioare țăranului medieval. La fel de bine putem spune că și țăranul medieval o ducea mai bine decât oamenii peșterilor. Mulțimea chinuită a unei epoci nu se poate consola cu faptul ca aparține unei perioade mai prospere decât cea anterioară. Aceste progrese parcurse de la o epocă istorică la alta nu au ca rețetă un singur sistem, căruia oricum nu i se poate datora întreg progresul, indiferent care fi el.
Un alt argument, favorabil cu orice preț, este cel privind legătura cauzală dintre capitalism și pacifism. ”Cu cât structura și atitudinea unei națiuni sunt mai desăvârșit capitaliste, cu atât este ea mai pacifistă și mai înclinată să ia în calcul costurile războiului.” Politica americană expansionistă pe baze capitaliste contrazice flagrant acest lucru. Războaiele din America Latină, lovituri de stat soldate cu junte militare, bombardarea Iugoslaviei, invaziile din Orientul Mijlociu, Asia de Sud – Est sau Nordul Africii, vorbesc de la sine în contra acestui basm cu îngeri capitaliști. Nemaivorbind că și războiul economic, cel care lasă pe drumuri victime ale șomajului, reconversii profesionale eșuate, reprezintă tot agresiune la adresa vieții umane.
Războaiele pornite de marile puteri prin care acestea au jefuit resursele altor țări reprezintă cauza principală a progresului, dincolo de basmele cu ”mâini invizibile” și natura umană lăsată liberă. Voința de putere a marilor imperii e cauza primordială, restul sunt sisteme și proceduri derivate, care nu au valabilitate în sine, dovadă fiind metamorfozele prin care trec aceste ideologii economico – politice, cea mai recentă fiind cea a altoiului dintre țesutul neomarxist și cel al capitalismului consumist -globalist. În consecință, astăzi nu prea mai este la modă cântarea capitalismului, acesta devenind un instrument folositor în susținerea consumului globalist și în planul neomarxist de transformare a naturii umane și înconjurătoare.
