În cei zece ani de mandat, Traian Băsescu și-a făcut dușmani de moarte și a antagonizat o bună parte a populației. „Băsist“ și „antibăsist“ au devenit, din adjective, steaguri de luptă politică și socială. Polarizarea societății românești este comparabilă cu anul 1990. Foarte bine. România este, din punctul de vedere al democrației sale, mai vie ca niciodată. În afară însă de revitalizarea unei democrații muribunde, Băsescu a reușit să facă țara mai sigură și să o ducă mai departe pe calea integrării europene. A plătit însă un preț. Întrebarea, pentru Klaus Iohannis și cei care îi vor urma, este: unde spui stop compromisului?
Traian Băsescu se lăuda odată că a adus nava România la țărm (la „cheu“, cum spun marinarii). Simplu spus, această afirmație nu este adevărată pentru că nu există un țărm mitic la care să „tragi“ o țară. Nu există securitate, stabilitate și prosperitate asigurate pentru totdeauna nici pentru oameni, nici pentru țări. Natura unei democrații vii este – ca să ne menținem în metafora nautică – să negociezi următorul val până ajungi în următorul port (NATO; Uniunea Europeană), dar niciodată nu poți spune că ai ajuns cu adevărat la destinația finală. Asta este o misiune pentru generațiile următoare și așa va fi pe veci. Acum 25 de ani cei mai mulți dintre români au crezut că schimbă stabilitatea și siguranța vieții moarte din comunism cu o altă formă de stabilitate și siguranță mai bună, mai „democratică“ și capitalistă. Dar nu aceasta este natura democrației și capitalismului. Democrația și capitalismul sunt în sine instabile, fragile și competitive. Nimic nu este garantat de la sine o dată pentru totdeauna, nimic nu este dat, totul este provizoriu, pentru fiecare lucru trebuie luptat și orice pas înainte are un preț care trebuie plătit. Ca tot ceea ce este făcut de om, legile și instituțiile sunt perisabile și ceea ce credeam că este solid și scris în stâncă se dovedește ușor de distrus și trecător. De aceea, „libertatea nu este decât la o generație distanță de extincție“ și trebuie protejată și luptat pentru ea în permanență. Dacă e ceva ce ne-a învățat vara lui 2012 este că o întreagă arhitectură democratică și un întreg sistem de checks and balances poate fi distrus în numai trei zile dacă există o putere răuvoitoare care își propune să facă acest lucru.
Datoria unui șef de stat nu este, așadar, să tragă țara la țărm, că nu e Dumnezeu, datoria lui este să navigheze prin ape tulburi spre mări mai liniștite și porturi temporare. A reușit Traian Băsescu în această misiune? Da, România este mai sigură decât în 2004, ca stat membru NATO și aliat privilegiat al Statelor Unite, are o perspectivă de dezvoltare economică fără precedent în istoria ei prin apartenența la Uniunea Europeană, și-a consolidat statul de drept după loviturile la care a fost supus și se află în plină campanie anticorupție care va curăța, sperăm, administrația de stat de o bună parte din acest cancer. Una peste alta, o navă aflată în condiții destul de bune pentru a porni în următoarea călătorie. Prețul plătit a fost însă unul mare. Arta navigatorului politic, arta guvernării prin urmare, este arta de a negocia cu și între diverse grupuri de interese politice sau/și de afaceri fără a pierde din obiectiv interesul național.
Traian Băsescu a fost un președinte care a ridicat arta compromisului la rang de politică de stat. „Altfel nu aș fi putut face nimic“, s-a justificat el. S-a folosit, uneori fără scrupule, de oameni și de aceea și-a creat mai mulți dușmani ca oricine. Este cert că a folosit măsuri multiple în funcție de ce-i dictau interesele. Serviciile de informații au fost „jucate“ unele împotriva celorlalte cu succes. Oameni puternici precum Vîntu sau Voiculescu au fost distruși, dar alții, mai ales cei din jurul Elenei Udrea, au fost protejați. În zece ani, am avut parte de re-evaluări și re-re-evaluări repetate ale unor actori care nu aveau alt merit decât că erau de folos la un moment dat. Oameni de mare valoare au fost abandonați în favoarea unor nulități utile (aceeași Udrea ne vine din nou în minte).
Numai președintele știe cu adevărat dimensiunea reală a compromisurilor pe care le-a făcut și este datoria sa să dezvăluie măcar o parte dintre ele într-o carte de memorii. Ceea ce știm sigur este că nu a fost un mandat ușor și cu siguranță nu a fost unul „curat“. Problema fundamentală este cât de mult poți să te murdărești fără să devii compromis iremediabil. Traian Băsescu pare să fi fost președintele care a avut instinctul, talentul politic sau știința de a împinge lucrurile la limită fără să o depășească. Dar a te baza pe instinctul sau talentul unui lider nu este suficient și nici sigur pentru o țară. În cei zece ani de mandat, Traian Băsescu a conferit – ce-i drept, și cu ajutorul inamicilor săi inepți de tip Voiculescu, care l-au suspendat până a devenit intangibil – putere reală și relevanță funcției prezidențiale. Rolul președintelui a crescut enorm și la fel și așteptările populației. Din acest punct de vedere, este „meritul“ lui Băsescu, pentru că a demonstrat că președintele contează, că au votat atât de mulți oameni la alegerile de pe 16 noiembrie. Cu atât mai important este, așadar, ca deciziile șefului statului să nu depindă de calitățile personale ale liderului. Prea multe lucruri au fost în joc în ultimii ani și de prea multe ori lucrurile s-au aflat pe muchie de cuțit. E timpul să ne bazăm mai puțin pe buna-credință și talentul politic al unui președinte și mai mult pe forța constituțională a instituției, chiar dacă acest lucru înseamnă modificarea legii fundamentale. Timp de zece ani, Băsescu a navigat în ape tulburi pentru a duce țara mai departe și a reușit. Următorul președinte va trebui să fie unul care să aibă nevoie de mult mai puține compromisuri ca „să facă ceva“. Altfel, mandatul lui Băsescu se va fi irosit.
