Înainte să se fi oprit zgomotul armelor de asalt în Paris, la Bucureşti se cereau deja măsuri de întărire a securităţii. Mai exact, repunerea pe ordinea de zi a legii “Big Brother” (varianta x) şi a înregistrării identităţii utilizatorilor cartelelor pre-plătite şi ai reţelelor wi-fi. Ideea a fost susţinută (previzibil) de către reprezentanţii serviciilor secrete, dar şi de politicieni şi chiar de aşa-zişi reprezentanţi ai societăţii civile (cu epoleţi).
De departe, campion la categoria „lucruri trăsnite“ este deputatul Sebastian Ghiţă, care a cerut PNL să retragă contestaţia depusă la Curtea Constituţională pe marginea legii privind supravegherea comunicaţiilor electronice. Motivul? “Nu cred că este corect ca această decizie, atât de importantă, să fie influenţată de relaţiile personale ale unor judecători de la Curtea Constituţională cu instituţii ale statului.” Cu alte cuvinte, treaba e prea serioasă pentru a fi decisă de nişte magistraţi cu grade incerte, securitatea trebuie întărită cu riscul încălcării Constituţiei.
Un precept învăţat de orice decident este acela că niciodată nu trebuie luată o hotărâre sub impulsul emoţiei. Or, graba cu care au fost invocate în România proiectele prin care se presupune a se putea asigura o mai eficientă supraveghere a cetăţenilor (văzuţi ca potenţiali infractori) ne dovedeşte tocmai că s-a dorit folosirea stării de şoc pentru a se obţine efectele dorite de către iniţiatorii legilor. Cei care cer adoptarea în regim de urgenţă a unor proiecte de legi precum cea privind identificarea utilizatorilor de cartele preplătite par mai degrabă să folosească prilejul tragediei pariziene pentru a ocoli o dezbatere necesară. Curios, nu am văzut apeluri la măsuri similare din partea preşedintelui Hollande sau a premierului Valls.
Consilierul personal al preşedintelui, Mihai Răzvan Ungureanu (întâmplător sau nu, fostul şef al SIE), ne spune: “[…] Toţi cetăţenii europeni au datoria, astăzi, să înţeleagă că UE se află într-un moment de răscruce, când trebuie să alegem între libertăţi şi drepturi cetăţeneşti şi nevoia de siguranţă, când trebuie să înţelegem care este diferenţa dintre o atitudine deschisă către multiculturalitate sau o atitudine întoarsă către noi, în care Europa se transformă dintr-un spaţiu al libertăţilor într-o fortăreaţă”. Nu cred că afirmaţia trebuie citită ca pledoarie pentru renunţarea la unele libertăţi şi drepturi cetăţeneşti. Dimpotrivă, MRU atrage atenţia că absolutizarea nevoii de siguranţă ar putea avea drept corolar renunţarea la identitatea europeană, înţeleasă ca afirmare a supremaţiei valorii de libertate.
Faptul că democraţia se apără prost în faţa atacurilor externe (“extern” desemnând aici şi minţile structurate după alte sisteme de valori) e un adevăr cu care trebuie să ne obişnuim. A spus-o încă din 1976 Jean-François Revel, în „La tentation totalitaire“. Sigur, dacă fraţii Kouachi ar fi fost permanent supravegheaţi de către serviciile secrete franceze (deşi în ultimii ani nu dăduseră niciun semn că nu ar fi fost nişte cetăţeni loiali), dacă în general comunitatea musulmană ar fi stat permanent în atenţia acestor servicii, poate că evenimentele de săptămâna trecută nu ar fi avut loc.
Se pot imagina multe măsuri prin care să fie zădărnicite orice acţiuni subversive: cipuri implantate în ceafa fiecărui cetăţean (după modelul câinilor); camere de supraveghere şi microfoane în fiecare spaţiu, fie el public sau privat; obligativitatea raportării activităţilor zilnice, de către toată lumea. Acesta este genul de măsuri pe care serviciile menite să ne asigure securitatea le pot imagina foarte uşor – şi chiar le imaginează, pentru că în primul rând ele le fac lor, serviciilor, viaţa mai uşoară. Problema e că, în momentul acceptării acestui gen de politici, încetăm să mai trăim într-o democraţie. Prin restrângerea oricăror drepturi şi libertăţi, obiectivul primordial al tuturor teroriştilor, care este distrugerea societăţilor democratice, ar fi îndeplinit.
Care ar fi alternativa? Preşedintele, în calitatea sa de şef al CSAT, ar trebui să ceară responsabililor să facă un efort de inteligenţă şi să elaboreze un plan de măsuri destinat asigurării securităţii cetăţenilor, pornind de la premisa că libertăţile fundamentale sunt intangibile şi nu pot fi supuse ierarhizării. Dacă nu-s în stare, să plece, iar în locul lor să fie angajaţi prin concurs – pe tema sus-menţionată – cei mai capabili apărători ai democraţiei. Cu alte cuvinte, dilema “libertăţi şi drepturi contra securitate” trebuie interzisă.
Mircea Kivu este sociolog
