Până în 2004, lucrurile au fost relativ simple. Aveam alegeri prezidenţiale odată cu cele parlamentare, lumea vota holistic – preşedintele şi partidul care-l susţinea. În felul ăsta, odată cu schimbarea preşedintelui se schimba şi majoritatea parlamentară, şi Guvernul; dacă nu, nu. Nu ne-a plăcut, oamenii confundau președinţia cu Guvernul, şi am decuplat cele două scrutine.
În 2009, în preajma alegerilor prezidenţiale, asistasem, în premieră, la succesul unei moţiuni de cenzură. Majoritatea nou-formată (PSD-PNL-UDMR) nu a reuşit să materializeze victoria prin instalarea unui nou guvern, graţie uneia dintre “forţările la limită ale Constituţiei” asumate de către preşedintele în exerciţiu. Câştigarea de către Traian Băsescu a celui de-al doilea mandat a produs evaporarea majorităţii şi crearea uneia noi, care includea, alături de PDL şi UDMR, noua “soluţie imorală” – UNPR.
După victoria Opoziţiei în alegerile de luna trecută, asistăm din nou la o tentativă de modificare a majorităţii guvernamentale. De data asta, situaţia e inversată: nu schimbarea majorităţii e decisivă pentru schimbarea sau menţinerea unui guvern, ci fragilizarea guvernului pare să forţeze schimbarea majorităţii.
Una dintre cauzele situaţiei nesigure a Guvernului vine din interiorul PSD: conform unei deja străvechi tradiţii, candidatul care a pierdut scrutinul prezidenţial este atacat de lupii tineri (sau mai puţin tineri) din spatele său. Victor Ponta a reuşit deocamdată să se debaraseze de principalii adversari, dar victoria e încă fragilă, pentru că nici nu e evident că a ales cele mai importante ţinte, nici că a reuşit să taie legăturile celor excluşi cu restul partidului. De cealaltă parte, Alianţa Creştin Liberală nu pare prea grăbită să preia sarcina guvernării. Cei care se arată dezamăgiţi că liderii ACL nu au pregătit un plan de guvernare sunt nedrepţi, par să fi uitat că alianţa a fost constituită în primul rând pentru a opune lui Victor Ponta un contracandidat suficient de puternic încât să împiedice acapararea de către PSD a cvasitotalităţii pârghiilor de putere ale statului.
Acest obiectiv a fost îndeplinit – şi chiar depăşit, mă refer la adoptarea unei noi atitudinii a majorităţii parlamentarilor faţă de imunitatea unora dintre colegi. Dacă ne gândim că fuziunea celor două partide a fost legalizată abia în urmă cu o lună, mi se pare firesc ca noul Partid Naţional Liberal să aibă nevoie de un respiro pentru consolidarea structurilor interne şi pentru armonizarea viziunilor asupra guvernării.
Există însă mişcări care par să facă tot mai probabilă o schimbare, şi nu doar o remaniere, a Guvernului. Mă refer la ieşirea de la guvernare a UDMR şi la unele declaraţii cel puţin ambigui ale unor lideri ai UNPR. Guvernul condus de Victor Ponta nu mai are viaţă lungă. Dacă va supravieţui crizei actuale, va trebui să reziste unor atacuri tot mai puternice care vor veni din partea ACL, atunci când aceasta se va simţi suficient de pregătită pentru preluarea puterii – cel mai probabil începând de la sfârşitul următoarei sesiuni parlamentare. Privind lucrurile din această perspectivă, este probabil ca un partid oportunist prin definiţie, cum este UNPR, să-şi facă socoteală că trecerea în opoziţie după încă nişte luni de participare la un guvern sortit eşecului ar putea să însemne sfârşitul; alternativa renunţării la guvernare cât timp mai poate negocia alăturarea la o nouă majoritate (dacă această alternativă există) ar putea să-i pară mai atrăgătoare.
Acestor mişcări în plan politic li se adaugă presiunea unor voci provenite din societatea civilă, care reclamă, tot mai vehement şi argumentat, demisia Guvernului Ponta.
Aşadar, se pare că, odată cu decuplarea celor două tipuri de scrutin (cel prezidenţial şi cel parlamentar) ar fi apărut o nouă cutumă, constând într-o schimbare intermediară a majorităţii parlamentare, la mijlocul mandatului Parlamentului ales. Cu alte cuvinte, alegerea preşedintelui devine o sursă de instabilitate politică. În aceste condiţii, dacă tot legăm majoritatea parlamentară de apartenenţa politică a preşedintelui –adică nu acceptăm ideea de coabitare –, ar trebui să găsim o soluţie constituţională care să corespundă acestei realităţi. Alternative nu-s multe: fie revenim la ambiguitatea alegerilor simultane, în care preşedintele e un fel de supervizor al premierului (care acceptă sau nu această postură), fie ne gândim la alegerea preşedintelui de către Parlament – adică adoptarea modelului unei republici parlamentare.
Mircea Kivu este sociolog.
