Elena Udrea şi Victor Ponta şi-au unit destinele întru intinarea şi denigrarea totală a justitiei şi, in extenso, a statului de drept. Cumva, cei doi lupi tineri ai politicii româneşti se reîntâlnesc.
O perioadă, undeva la începuturile lor în viaţa publică, au avut multe în comun, inclusiv afaceri. Apoi, politica partizană i-a separat, vedem acum că mai mult de ochii lumii, pentru ca regăsirea să se consume intermediată de procurori. Lupta anti-corupţie dusă dusă de aceştia din urmă îi scoate din minţi, făcându-i să vorbească, de acum şi public, aceeaşi limbă.
Cât timp ai senzaţia că procurorii au devenit stat în stat doar pentru că acum anchetele lor ating şi vârful vârfului ierarhiei politice şi, mai mult, întrucât au ajuns în sfârşit la afacerile oneroase pe care le-ai patronat cât ai fost în politică, ei bine, da, ăsta e un atac şi la statul de drept.
Pur şi simplu asemenea demersuri încarcă cu sens peiorativ ideea de putere în stat.
E drept, pe de altă parte, că derapajul incalificabil, cu accente isterice chiar, al Elenei Udrea a fost atât de asurzitor, încat faptul de a constata că Doamna a atacat justiţia şi a lezat ideea de stat de drept nu mai reprezintă azi o ştire.
În acelaşi timp, a pune în cârca deşelată moral a premierului Ponta un asemenea set de acuzaţii e ca şi cum te-ai lăuda tu, cetăţean european al secolului XXI, că ai apă curentă în gospodărie, că te speli seara la lumina becului, nu la opaiţ şi că foloseşti zilnic aragazul, nu soba pe cărbune.
Ieşirile anti-justiţie şi contra statului de drept ale lui Ponta au fost atât de numeroase şi adesea atât de violente, încat mirarea ar fi ultima din lista posibilelor reacţii pe care tânărul plagiator le-ar mai putea stârni unui auditoriu dotat cu minimul bun simţ.
Pe de altă parte, dat fiind contextul mai sus descris, v-aţi putea întreba de ce, luând la ochi cele două personaje, să mai punem în discuţie respectivele răbufniri, comportamentul cotidian aberant al distinşilor?
De ce ne-am mai mira, de ce ne-am deranja?
Răspunsul e simplu: pentru că nu se vor opri aici.
Oricât de deprimantă i se pare situaţia în care a ajuns, Elena Udrea dispune în continuare de resursele şi infrastructura mediatică necesare pentru a continua pe linia denigrării DNA şi a componentei din SRI care sprijină lupta anticorupţie.
Nu m-aş apuca acum să pariez că o va face pe termen foarte lung, dar cel puţin o perioadă nu văd ce ar opri-o, mai ales că, de acum, are nu doar infrastructura necesară, ci şi mult timp, numeroase frustrări şi tot atâtea conturi deschise, pe care nu a apucat să le regleze până când a primit mandat de arestare, punere sub urmărire penală, etc.
Dacă atitudinea ei s-ar limita la denunţuri penale pe bune, pe care să le scrie cu mâna-i plină de brăţări pe foaia întinsă de procurori, demersu-i, indiferent de natura resorturilor sale, ar putea fi un câştig pentru societate.
Denunţul penal presupune, prin natura sa, punerea la dispoziţia anchetatorilor a unor informaţii veridice şi verificabile, ar naşte noi piste, ar putea duce la noi dosare, la prinderea altor infractori care şi-au făcut de cap cu banul public, instituţiile statului, în definitiv, cu aspiraţiile oneste ale milioane de români cinstiţi.
Români care nu-şi doresc decât o viaţă aşezată corect într-o societate cât mai corectă şi într-un mediu economic competitiv şi nedistorsionat.
Mă tem, însă, că semnalele date până acum de Doamna care preferă rugul înclină balanţa spre altă extremă.
Şi totuşi, pentru că există un „totuşi”, având în vedere realităţile zilei, mai otrăvitoare decât reaţciile post-carcerale ale Elenei Udrea mi se par a fi cele ale lui Victor Ponta.
E simplu de ce.
În primul rând, pentru că respectivul rămâne, până la proba contrarie, premierul în exerciţiu al României.
Cuvântul şi acţiunile sale, oricât ne-ar displăcea să credem, cântăresc mult. Cum s-ar zice, funcţia-i bate gradul (de acoperit).
Or, chiar dacă se poate spune că în mandatul său de prim-ministru Victor Ponta a trecut prin multe momente de maximă tensiune şi evenimente care, prin prisma intereselor personale ale domniei sale, au reverberat nefast asupra credibilităţii statului român, totuşi, parcă nicicând situaţia ce-l are ca protagonist direct nu a fost mai periculoasă ca acum.
După plagiat, puci, intervenţii brutale în justiţie, mutilări legislative, suspendări discreţionare ale efectelor unei legi (ordonanţa traseiştilor, de pildă), relativizări ale orientării strategice a României în plan extern şi altele asemenea, Victor Ponta este acum în faţa unui moment cu totul şi cu totul nou: apropierea accelerată a procurorilor de familia şi, cine ştie, persoana sa.
Cumnatul, sora, mama, socrul, prietenii Ghiţă sau Şova fac în acest moment obiectul unui interes natural al DNA pentru că afacerile familiei Ponta şi ale amicililor lui Vcitor Ponta nu sunt nici fecioare, nici ceva despre care presa să nu fi scris în ultima vreme.
Când spectrul carceral ajunge atât de aproape de cei dragi, când riscul de a fi turnat de oameni cu care ai un trecut comun e uriaş, când mai şi înţelegi că numai de glumă nu este cu ceea ce se întâmplă azi, ei bine, din perspectiva asta, probabilitatea de a arunca în aer totul numai pentru a salva cât mai mult din patrimoniul de intimi se înalţă ca o rachetă până la cer.
Îndrăznesc să cred că încă nu am văzut nimic în materie de ce poate fi în stare Victor Ponta pentru a scăpa din încercuire, deşi, după părerea mea, ceea ce s-a întâmplat când cu plagiatul, cu suspendarea lui Traian Băsescu, Avocatul Poporului, marţea neagră, ICR şi cu salvarea propriei pieli în faţa baronilor PSD a depăşit cu mult marja de toleranţă admisă într-o societate democratică.
Or, se vede deja cu ochiul liber: de când şi sora a ajuns la DNA, de când şi mama ar putea face obiectul unor cercetări mai ample ale procurorilor anti-corupţie, Victor Ponta a început să iasă la atac.
Pare că preferă să o facă in crescendo, să-şi calibreze ieşirile în funcţie de ritmul în care avansează anchetatorii, în funcţie, poate, de informaţiile pe care le mai pescuieşte din te miri ce zone, d eintuiţia personală şi de rodul târgurilor pe care ar putea încerca, la un moment dat, să le facă.
Cert este că, indiferent de cadenţa la care va recurge, problemele, de-acum extrem de personale, pe care le va avea în viitorul apropiat vor face din veninosul Ponta un pericol încă şi mai mare decât ne obişnuise că ar putea fi pentru credibilitatea şi stabilitatea ţării pe care ar fi trebuit să o servească.
Pe măsură ce anchetele care vizează cercul său de intimi vor avansa, lumea lui Ponta va fi tot mai incompatibilă cu lumea reală, cu lumea noastră, iar dacă din jocul ăsta de nepotriviri nu România se va detaşa drept cea mai vulnerabilă, atunci permiteţi-mi să cred că în momentul când plagiezi ai comis, practic, un act de altruism socio-intelectual, prin aceea că n-ai făcut decât să pui nişte idei într-o şi mai mare circulaţie.
Urmăriţi-l în perioada care urmează şi mai întrebaţi-vă o dată dacă acest personaj mai poate rămâne premier.
Bănuiala mea este că va transforma această funcţie în ceva ce nu am mai văzut până acum. Va fi ca o calamitate în faţa căreia cele mai antrenate servicii de intervenţii în situaţii de urgenţă, din ţările cu cea mai mare tradiţie în aşa ceva, se vor pune în genunchi şi vor aştepta o soluţie de la oricine: nean, divinitate, întâmplare.
N-ai cum să coabitezi cu aşa ceva.
E dincolo de politică.
