„În acest interviu senzațional, singurul pe care liderul antisemit al Germaniei l-a acordat vreodată unui jurnalist evreu, este dezvăluită în întregime sărăcia mintală a lui Adolf Hitler. Încolțit de câteva întrebări directe puse de neînfricatul intervievator, care s-a prezentat neprotocolar în fața lui într-un restaurant, căpetenia naziștilor și-a dezvăluit cu sinceritate ura arogantă și lipsită de rațiune la adresa evreilor, demonstrând definitiv că e un ignorant intolerant”, scria editorul publicației americane The Jewish Criterion, în ediția din 23 ianuarie 1931, accesibilă în arhiva digitală a Universității Carnegie Mellon.
*
Adolf Hitler „explică”. Interviu în exclusivitate cu căpetenia fascistă a Germaniei
de Max Fraenkel
Berlin – Într-o sală de întâlniri din Hallensee (n.r. – un district al Berlinului), aflată la vreo patruzeci de minute distanță de Potsdamer Platz și transformată de un proprietar întreprinzător într-un soi de berărie, un chelner amabil mi-a șoptit la ureche, cu o evlavie pe care n-a putut s-o mascheze: „Da sitzt der Fuhrer” („Acolo stă Liderul”).
În jurul unei mese de lemn, fără față de masă, era adunat un grup de bărbați ce păreau tineri. Vocile lor, zgomotoase, animate, se suprapuneau, mai puțin când vorbea Liderul. Atunci, ca prin magie, se aşternea o liniște deplină nu doar peste acea masă, ci în întreaga sală. El, Liderul, observând că până și acea conversație privată era considerată un discurs public, și-a ridicat vocea și și-a etalat extraordinara tehnică oratorică. Uitându-se la interlocutorul lui, aparent nepreocupat de imensul reflector fixat pe personalitatea sa, Liderul, Adolf Hitler, vorbea cu o voce bine modulată, făcând din când în când pauze pentru a sorbi dintr-o halbă de bere impunătoare.
Fotografiile cu Adolf Hitler nu-l favorizează pe liderul incontestabil al național-socialiștilor. În realitate, pare mult mai tânăr decât cei 41 de ani pe care îi are. Silueta atletică, alura militară, trăsăturile proaspete ale feței, expresia autoritară, care este accentuată de mustața lui subțire, ascuțită și agresivă, îți dau impresia unui ofițer german în haine civile, de dinainte de război.
Când m-am prezentat în fața lui, a adoptat o postură rigidă. Anturajul său i-a analizat expresia feței pentru a-și da seama dacă să-mi facă sau nu loc. Hitler nu părea dispus să vorbească cu un corespondent de presă în fața tinerilor săi adepți. I-a făcut un gest Oberkellner-ului și l-a rugat să ne conducă într-un soi de birou privat de la același etaj. Acolo, mai puțin înțepat, dar păstrând o alură de business, m-a întrebat: „Ce vreţi să știţi?”.
Prima mea întrebare, fără a mai face vreo introducere, a fost: „Face parte antisemitismul din platforma politică a naziștilor?”
Hitler a clipit la solicitarea mea și m-a întrebat: „Reprezentați un ziar evreiesc?” I-am explicat că voiam să-mi fac o idee clară despre poziția lui, pentru că lucram la un studiu despre antisemitism în Europa. Vorbind cu un accent bavarez perceptibil, liderul naziștilor a spus: „Nu-mi place să dau interviuri. Sunt și eu om de presă și știu cât de ușor pot fi distorsionate cuvintele cuiva. Dar dacă tot sunteţi aici, vă voi răspunde la câteva întrebări atât timp cât se înțelege că îmi prezint propriile păreri. Regulile partidului meu interzic declarațiile dacă nu sunt aprobate de consiliul nostru intern”.
N-am putut să-mi ascund un zâmbet, gândidu-mă la puterea dictatorială a lui Hitler. Intuind motivul aparentului meu scepticism, Hitler a adăugat:
„Suntem un partid disciplinat. De fapt, naţional-socialiştii sunt cel mai disciplinat partid din corpul politic al Reich-ului”.
„Antisemitismul”, a continuat el, „nu face parte, ca atare, din programul nostru. Programul nostru este să curăţăm Germania de toate elementele care stau în calea întoarcerii ei la normalitate. Germania trebuie să devină o ţară a germanilor, a cetăţenilor germani liberi, nu a sclavilor germani dominaţi de capitalul evreiesc”.
Intervievatorul intervine: „Eu ştiu, ca om care trăieşte de mulţi ani în Germania, că în viaţa economică a ţării capitalul evreiesc joacă un rol nesemnificativ. În industriile mari, în manufactura şi agricultura din Germania, evreii joacă un rol minim. De ce vorbiţi atunci de ‘sclavi germani dominaţi de capitalul evreiesc’?”
Cel ce avea să fie dictatorul Germaniei nu s-a grăbit să răspundă. Rar, accentuând fiecare cuvânt, a spus: „Când vorbesc de capitalul evreiesc, de politica evreiască şi de dominaţia evreiască, nu mă refer neapărat la evrei. Mă refer mai degrabă la tot ce nu e cu adevărat german. Evreii au infestat cultura şi politica germană cu viziunile lor. Încercând să se transforme în germani, i-au transformat pe germani în evrei. Ei influenţează afacerile şi politica cu ideile lor internaţionaliste. Singura cale prin care pot fi salvaţi germanii care au fost infestaţi cu iudeofilie este să etichetăm tot ce este evreiesc ca fiind negerman.
„În alte cuvinte, îl scoateţi pe evreul german victima, ţapul ispăşitor al politicii dumneavoastră”, am constatat eu.
„Nu”, a spus Liderul. „Ei sunt un adevărat pericol”.
„Cum poate fi un procent din întreaga populaţie o ameninţare pentru naţiune? Există doar circa jumătate de milion de evrei în această ţară cu aproape şaptezeci de milioane de oameni”, am continuat eu.
„Cifrele dumneavoastră nu sunt chiar corecte, dar câteva zeci de mii în plus de o parte sau de alta nu fac mare diferenţă. Cu toate acestea, ce ziceţi de comuniştii din Rusia? Deşi procentul lor din întreaga populaţie este mai mic decât cel al evreilor de aici, ei controlează ţara”.
„Ce soluţii propuneţi pentru ‘pericolul’ evreiesc?”, l-am contracarat eu.
Hitler a zâmbit, însă zâmbetul nu i-a îmblânzit expresia rigidă. Cu o determinare calmă, a făcut următoarea declaraţie: „Nu am de gând să fac nimic împotriva evreilor în afară de a continua campania noastră educaţională pe care eu am instituit-o în ultimii ani. Tot ce va face Partidul Naţional-Socialist pentru a-şi îndeplini programul politic va face într-un mod constituţional. Viaţa germană trebuie curăţată de toate elementele străine care deformează adevăratul spirit german. Guvernul trebuie să fie în mâinile germanilor şi să aibă un singur scop: să elibereze Germania din sclavia din prezent. Aceasta se poate face insuflând germanilor respectul de sine pe care l-au pierdut şi credinţa în propriile lor puteri. Propaganda pe care o derulăm este menită să sporească încrederea de sine a germanilor”.
„Vorbiţi serios când pledaţi pentru expulzarea totală a evreilor din Germania?”, l-am întrebat ferm.
Liderul a răspuns fără ezitare: „Chiar vreau să scap – a folosit cuvântul loswerden – „de acei evrei care, de la război încoace, ne-au invadat ţara dinspre Europa de Est şi ne-au slăbit morala prin speculaţii nebuneşti, care sunt lipsiţi de patriotism şi care au adunat averi din catastrofa noastră naţională. În ceea ce-i priveşte pe restul, nu vreau decât să le limitez influenţa promulgând interdicţii legale împotriva participării lor în guvern şi eliminând din viaţa publică neevrei care se comportă ca nişte marionete ale capitalului evreiesc.
„Puteţi numi câteva astfel de ‘marionete’”?
„Aş numi întreg Cabinetul Bruening un cabinet evreiesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evreiască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Capitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duşmani se datorează în întregime influenţei evreieşti”.
„Consideraţi, atunci, pacifismul o calitate evreiască sau mai degrabă un defect?”
„Şi eu sunt pacifist”, a fost replica surprinzătoare a omului care, acum şapte ani, a încercat să preia frâiele guvernamentale ale Bavariei printr-un puci militar. „Prin pacifism, eu – a accentuat dramatic „eu”-ul – „înţeleg menţinerea păcii atât timp cât onoarea naţională a cuiva nu e pângărită. Viziunea evreilor despre pace, din cauza conştiinţei internaţionale evreieşti, înseamnă renunţarea la orice mândrie în favoarea intereselor financiare”. „Uneori, antisemiţii îi acuză pe evrei de militarism”, am remarcat eu, „şi uneori îi acuză de un pacifism nociv; alteori, evreii sunt acuzaţi că distrug legea şi ordinea, în timp ce chiar ieri, contele Salm, unchiul colegului dumneavoastră austriac, prinţul Starhemberg, a numit antisemitismul o mişcare revoluţionară pentru că evreii sprijină întotdeauna clasele conservatoare şi iubitoare de proprietăţi din ţara lor. Cum împăcaţi toate acestea?”
Între timp, Adolf Hitler începuse să devină iritat de persistenţa întrebărilor. Părea să-şi dea seama că interlocutorul său, în ciuda părului blond şi a ochilor albaştri, este evreu. Cu un gest atent, Mussolini de Germania s-a asigurat că o parte imaculată din frizura lui nu a fost răvăşită. S-a ridicat şi, adoptându-şi poziţia preferată de platformă – a apucat ferm colţurile mesei cu ambele mâini –, a vorbit domol: „Nu trebuie să intru în detalii. Părerile mele sunt cunoscute. Sunt singurul lider german căruia nu îi este frică să vorbească. Sunt preocupat de evrei atât timp cât obstrucţionează realizarea Reich-ului german ideal. Dar nu voi aproba acţiuni de violenţă, nici măcar împotriva evreilor. Nu am făcut-o niciodată. Noi am ieşit ţapii ispăşitori pentru acţiunile de violenţă ale comuniştilor. Evreilor nu ar trebui să le fie teamă de noi atât timp cât nu se amestecă cu noi. Asta trebuie să înveţe ei – şi cred că au început să înveţe foarte rapid acest lucru de la ultimele alegeri. Atât timp cât evreii de aici nu vor încerca să se dea drept germani şi nu vor avea cutezanţa să vorbească în numele germanilor, ei nu vor fi molestaţi. Asta e tot ce am de spus pe acest subiect”.
Liderul celui de-al doilea partid ca mărime din Germania, al cărui nume a devenit sinonim cu antisemitismul în Europa Centrală, s-a îndreptat de spate, a făcut o mică plecăciune şi a plecat spre tovarăşii lui. În timp ce se apropia de ei, aceştia s-au ridicat şi un tânăr într-o cămaşă maro, cu mâneca împodobită cu o svastică, şi-a întins braţul pentru salutul tradiţional fascist.