De numele său se leagă aderarea noastră la NATO şi integrarea ţărilor din estul Europei în Uniunea Europeană.
A pledat, ca nimeni altul, la Summit-ul NATO de la Madrid din 1997 pentru alăturarea României la concernul de trei state, Ungaria, Cehia şi Polonia, primite atunci în Alianţa Nord-atlantică. Nu a fost ascultat atunci de administraţia Clinton.
Discursul său din Parlamentul românesc rămâne memorabil. Venind în România la invitaţia preşedintelui Emil Constantinescu, Jacques Chirac şi-a exprimat în faţa parlamentarilor români atunci dorinţa ca România să adere la NATO „cât de repede, dacă se poate chiar din 1999”. Aderarea României la pactul nord-atlantic avea să se concretizeze de abia în 2004. A evocat cu emoţie apropierea culturală dintre cele două țări, vorbind cu patos despre integrarea în marea cultură franceză a lui Ionescu, Cioran, Brâcuși, Enescu și a Elvirei Popescu. Poate dacă nu trebuia să coabiteze cu Lionel Jospin, socialistul care s-a opus extinderii atlantismului şi americanii n-ar fi fost atât de nepăsători, poate intram mai repede în NATO. El a fost o voce care ne-a susţinut aproape mereu.
Când am participat la războiul din Irak, ne-a certat.
S-a jucat cu focoasele nucleare
A fost un preşedinte conservator, dar cu viziune. Ca primar, a modernizat Parisul.
Ca preşedinte, a întărit puterea Franţei, atât militară cât şi nucleară. Puţină lume îşi mai aminteşte cât scandal a iscat în Franţa reînceperea testelor nucleare. Opoziţia aşa numitei societăţi civile a fost dură. A trebuit să renunţe, dar a continuat să lupte atât pentru o Franţă puternică şi respectată, cât şi pentru o Europă lărgită.
Deşi a fost primul preşedinte al unei ţări europene care a vizitat New-York-ul după atacul terorist din 11 septembrie 2001, s-a opus ulterior invadării Irak-ului de către trupele aliate. Nu a reuşit să-i convingă pe aliaţi de zădărnicia asaltului asupra regimului Saddam Hussein.
Retras după două mandate (mai scurte decât ale lui Mitterand), a lăsat în urma sa un model de diplomaţie. Mulţi parlamentari, chiar din partidul din care a provenit, RPR, s-au pronunţat pentru respectarea tezelor de la Washington, arătând slăbiciune şi supunere faţă de fratele cel mare, agresor în Orient. Chirac a plutit peste corul adecvării la corectitudinea politică şi a impus voinţa Franţei într-un climat al acordului că nu există dezacord.
S-a opus invadării Irak-ului, dar a susţinut mereu SUA
Timpul, în acest caz, a demonstrat curajul şi luciditatea lui Jacques Chirac. N-a vrut să-şi împingă ţara într-un război care nu ducea nicăieri. A fost sceptic privind existenţa arsenalului nuclear al lui Saddam Hussein, atât de trâmbiţat de propaganda militară. În final, nicio probă a existenţei focoaselor nucleare nu s-a prezentat marelui public.
În contextul european al acelei vremi, Germania şi Rusia nu se puteau pronunţa făţiş împotriva războiului. A făcut-o Jacques Chirac cu mare curaj. Acesta i-a adus o mare popularitate, nu numai în lumea arabă sau musulmană, ci și în orice altă parte pentru că tocmai proiectase o rezistență la politică agresivă considerată nedreaptă și periculoasă a americanilor.
Ştiinţa de a spune NU
Jacques Chirac era omul care știa să spună nu. A fost capabil să se opună Statelor Unite atunci când politica acestuia din urmă i se părea că nu corespunde interesului general şi să le fie cel mai fidel aliat atunci când interesele Franţei convergeau cu cele ale SUA.
Mulţi ani de zile a fost cel mai loial apărător al politicilor americane.
Jacques Chirac a luat apărarea palestinienilor, atunci când tot occidentul le-a căzut pe cap.
Versatilitatea unui om de stat
Atât în dosarul irakian, cât și în conflictul israeliano-palestinian, Chirac a dorit să contrazică teza privind ciocnirea civilizațiilor. S-a opus construcţiei zidului care să separe Ierusalimul de est, a ameninţat că nu mai vine în Israel, pentru ca după câteva luni să-l primească în triumf pe Ariel Sharon, fără să spună un cuvânt despre construcția zidului, blocarea procesului de pace, represiunea palestinienilor. A lăsat lumea cu gura căscată. A pus o punte pentru întărirea procesului de pace în Orientul apropiat. Ştiind că memoria majorităţii e scurtă, a mers en-fanfare înainte.
S-a luptat împotriva încălzirii globale, dar a dezvoltat industria franceză.
Într-o lume a comformismului de stat, a fost un celibatar al respectării şi promovării intereselor naţiunii franceze.
Nu e privit ca Charles de Gaulles drept un erou. Se vorbeşte, pe la colţuri, doar despre un rebel care le-a căzut greu la ficaţii mai marilor lumii, atunci când aveau mai mare nevoie de consens şi de supunere.
Un nou Chirac nu va mai exista. Pentru că nu mai e posibil, fizic, climateric şi din punctul de vedere al păpuşarilor noii orânduiri globale.
