Hillary Clinton a enervat din nou lumea, după ce a declarat într-un interviu că ea și soțul ei erau „faliți” când au plecat de la Casa Albă. Afirmația a dus la apariția unor articole inutile de genul „Bill Clinton: Hillary nu e ruptă de lume”. Gafa a deschis ușa pentru atacurile republicanilor – atacul fiind o stategie-standard de campanie, care i-a vizat pe candidații bogați ai partidelor mari (adică pe toți) de când George W. Bush s-a arătat fascinat de un scanner de hipermarket.
Ai putea crede că H. Clinton, prima nevastă și mamă care are o șansă reală de a deveni următorul președinte al Americii, ar trece cu ușurință testul „conectării la realitate”. Dar a comis-o din nou, susținând în The Guardian că, „spre deosebire de o mulțime de oameni care sunt cu adevărat înstăriți”, ea și soțul ei „plătesc taxe pe venit obișnuite”, iar bunăstarea lor vine doar „din muncă grea”.
Susținătorii lui Clinton au dreptate să se îngrijoreze cu privire la elitismul ei atât de țipător. Atuul prezumtivei sale candidaturi se presupune a fi aprecierea pe care o are din partea electoratului feminin – pe care s-au bazat întotdeauna democrații în alegerile naționale. Dacă Al Gore ar fi reușit să mențină marja mare de apreciere pe care Bill Clinton a avut-o printre femei la alegerile prezidențiale din 1992 și 1996, Curtea Supremă nu ar fi fost nevoită să decidă cine a câștigat lupta electorală din 2000 cu George W. Bush. Hillary Clinton a strâns deja milioane de dolari pe premisa că ea poate recupera acest avantaj tradițional al democraților.
Dar cele mai multe dintre femeile vizate ca votante nu sunt avocați corporatiști sau secretari de stat. Decalajul de gen de care a beneficiat Partidul Democrat poate fi atribuit în principal clasei muncitoare și femeilor din domeniul serviciilor; cineva din staff-ul lui Clinton ar trebui să îi spună să nu le mai jignească.
Discursul lui Clinton, după cum am mai scris într-o recenzie la volumul „biografic de campanie” HRC („HRC – Secrete de stat și renașterea lui Hillary Clinton”, apărut anul acesta – n.t.), le îndepărtează pe multe femei din cauza diferenței în modul cum se vede pe ea și cum transmite ceea ce vrea să facă. Pentru început, Hillary își încadrează misiunea în termeni retorici depășiți, neatrăgători și irelevanți. Cartea HRC include poze doar cu femeile din fosta sa echipă, ca și cum publicarea unor fotografii reprezentând persoane de un singur sex – sau o singură rasă – nu i-ar deranja pe oamenii raționali ai anului 2014.
Hillary Clinton pare, de asemenea, să creadă că femeile-alegător văd în ea încarnarea propriilor lor lupte și că se vor bucura pentru ea când, devenind președintele SUA, va sfărâma și ultimul „plafon de sticlă”. Dar femeile Americii știu destul de bine care sunt luptele lor: plata facturilor, educarea copiilor, sistemul de sănătate degenerat și prea costisitor, și tot așa. Sunt interesate de un candidat, bărbat sau femeie, care vorbește despre problemele vieții de zi cu zi, și nu sunt atrase de o femeie care presupune că ele abia așteaptă, ca niște oi, o Ioana D’Arc care se va pune în slujba femeilor „inferioare”.
Chiar și termenul „plafon de sticlă” este în sine elitist, fiind derivat din limbajul corporatist al câtorva femei cu carieră. Majoritatea femeilor americane au o viață suficient de grea pe podeaua fabricii sau la coada pentru șomaj sau muncind pe salariul minim la Wal-Mart; când femeile din clasa muncitoare aud un fost avocat corporatist tot insistând cu plafonul de sticlă, nu se gândesc la solidaritatea de gen, ci la tot mai marea distanță economică dintre clasele sociale care s-a creat de când acest termen a devenit la modă în anii ’80. Dar Clinton continuă să transmită electoratului său feminin – în mesajele sale de campanie – că ea face parte din acei 1% bogați ai Americii.
În fine, își îndepărtează alegătoarele prin faptul că e perfectă. Consilierii lui Clinton au confirmat că principiul „să nu îți arăți niciodată slăbiciunile” este o componentă-cheie a strategiei ei. Aceasta a fost abordarea și în scandalul Monica Lewinsky – care, evident, își scoate capul din nou, căci Lewinsky a reapărut public (nu știm mașinațiunile care se ascund în spatele acestei sincronizări) pentru a aprofunda vechi evenimente. După cum mi-a spus unul dintre consilierii lui Clinton într-o dezbatere televizată, abordarea ei a fost să nu lase la vedere nici o suferință, pentru că altfel s-ar fi transformat în „cea mai mare conferință de presă a tuturor timpurilor”.
Probabil că e adevărat, dar este un sfat prost, fără îndoială. Prin ascunderea slăbiciunilor și a suferințelor reale sau a altor imperfecțiuni din viața sa, a făcut ca poveștile negative să apară singure în spațiul public. Dacă ar fi ținut o conferință de presă și ar fi spus ceva de genul „Simt ceea ce oricine ar simți în acest moment dureros, și solicit respectarea intimității mele și a familiei mele cât timp încercăm să depășim această situație”, scotocirea minuțioasă a vieții ei s-ar fi încheiat mult mai devreme, o dată cu această poveste.
Dar discuția mai amplă cu privire la perfecționismul lui Clinton vizează și cum va influența rolul ei posibil ca lider al lumii libere. Într-o perioadă în care decalajul între venituri crește continuu în America, nu e un defect politic serios pentru un candidat la președinție să nu știe cum să vorbească diplomatic despre bogăție și sărăcie? Și, date fiind transparența guvernamentală tot mai redusă și apariția a tot mai multe și mai multe legi secrete, nu reprezintă o problemă serioasă faptul că un candidat prezidențial nu e dispus să-și expună greșelile sau neajunsurile?
Campania lui Hillary Clinton a fost prost calculată în 2008, când a pierdut nominalizarea drept candidat din partea Partidului Democrat în favoarea lui Barack Obama. Sunt șanse să obțină această numire în 2016; dar când se va confrunta cu candidatul republican, s-ar putea să sufere o nouă trezire brutală.
Naomi Wolf este activist politic și critic social care a jucat un rol important în așa numitul „al treilea val” al feminismului și ca avocat al „feminismului puternic”, care susține că femeile trebuie să se afirme politic pentru a-și atinge scopurile. Cartea ei cea mai recentă: „Vaginul: o nouă biografie”.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
