Joi, 2 iulie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu are loc o întâlnire cu regizorul Cristian Pepino și câțiva prieteni de-ai săi care vor vorbi despre „Cartea de la Vama Veche“, volumul memorialistic al regizorului, recent apărut la Editura Humanitas.
Cristian Pepino povestește despre Vama și 2 Mai-ul tinereții sale pe când ”băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la 2 Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk”.
Regizorul Cristian Pepino a rememorat ușor nostalgic poveștile pe care le-a trait în vacanțele petrecute la 2 Mai, Mamaia-sat și Vama Veche în anii ’60, ’70, ’80 și chiar în anii ’90. Alături de Cristi și de Cristina Pepino, apar în aceste pagini personaje precum Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Valeriu Moisescu și alți artiști. Personajul principal pare a fi însă viața boemă.
”Aveți în față o carte fără pretenţii”, scrie Cristian Pepino în prefața volumului său. ”O carte de vacanţă, cum s-ar spune, sau de citit în tren. S-au strâns de-a lungul anilor tot felul de amintiri haioase de la mare, pe care le-am povestit prietenilor mei mai tineri sau mai bătrâni. Mulţi dintre ei mi-au zis să le adun într-o carte. Am ezitat, în primul rând pentru că nu ştiam dacă pot să intereseze pe cineva. Până la urmă, le-am pus pe hârtie.
Sper să vă amuze aceste istorioare. Pe unele le-am scris când era câte un prieten supărat – şi i le-am trimis pe e-mail. Prietenii mi-au răspuns că au râs când
le-au citit şi mi-au cerut să le mai trimit. Aşa a crescut cartea.
Nu e o carte nostalgică. Dar ce se întâmpla pe-atunci la Doimai sau la Vama Veche probabil că nu se mai poate întâmpla acum, iar cei care au fost pe-acolo şi nu mai sunt printre noi… ei bine, nu mai sunt şi gata. Eram nişte tineri născuţi în jurul anului 1950 care au avut şansa să fie contemporani cu artişti şi personalităţi culturale de la care au putut învăţa. Am apucat câţiva ani de relativă libertate între 1965 şi «Tezele din iulie» 1971, o perioadă foarte bună, în care au apărut multe cărţi valoroase, româneşti şi străine, în care se făceau creaţii extraordinare în teatru, în artele plastic etc. Cenzura încă nu se manifesta atât de agresiv. Aveam iluzia libertăţii – până când, încet-încet, am început s-o încasăm.
Ca să fiu cinstit, noi, tinerii aceia, eram cam snobi, dar eu cred că snobii ajută artele să evolueze, în primul rând pentru că sunt consumatori de artă, umplu sălile de spectacol şi trebuie să fie întotdeauna foarte bine informaţi. Pentru noi, snobii acelor ani, era de ruşine să nu fi citit o carte imediat ce apărea, şi se tipăreau foarte multe cărţi importante în perioada aceea. Dacă cineva pomenea despre un autor într-o seară, la o şuetă, şi eu nu ştiam nimic despre autorul cu pricina, mergeam repede la bibliotecă a doua zi şi-i citeam cartea; sau mergeam chiar în noaptea aceea la prietenul meu Dimi Simon (care nu prea împrumuta cărţi) şi-l rugam să-mi dea totuși cartea măcar până a doua zi, ca să nu mă fac de râs neștiind despre ce-i vorba. Și a doua zi, cheaun de oboseală, i-o aduceam înapoi, iar el, pentru că nu mă credea că am citit-o pe toată, mă verifica punându-mi întrebări…
Era greu să fii snob pe vremea aia. Acum te uiţi pe Google şi te informezi imediat. Şi apoi, acum e mai simplu, lista de cărţi e mult mai scurtă, dacă i-ai citit pe Coelho şi pe Houellebecq pare să fie suficient, eşti considerat un om cult. Iar dacă l-ai citit și pe Patapievici, ești de-a dreptul erudit. (…)
Orice snob care îşi respecta statutul trebuia să meargă la Doimai (Două Mai, sau Doi Mai, sau 2 Mai, dar mie îmi place să scriu Doimai), era foarte şic asta, numai mitocanii îşi petreceau vacanţele în staţiuni. Dar ne plăcea cu adevărat la Doimai, ne simţeam liberi, departe de societatea vremii aceleia. De fapt, intram într-o altă societate, paralelă, şi pentru noi ea era lumea adevărată.”
