Când Mary Barra a fost numită director executiv la General Motors, în decembrie – prima femeie în fruntea unei companii americane producătoare de maşini –, a părut pentru mulţi o piatră de hotar în lupta femeilor pentru drepturi şi oportunităţi egale. Dar, într-un climat în care, precum arată organizaţia feministă Catalyst, numai 4,2% din directori se află în topul celor 500 cei mai bogaţi CEO, este promovarea lui Barra o victorie?
Una dintre modalităţile de a răspunde la această întrebare se leagă de persoana care judecă situaţia. În Statele Unite, conform unei statistici, două treimi din jurnalişti sunt bărbaţi, iar bărbaţii sunt autorii a aproximativ 90% din articolele economice şi de afaceri din presa tradiţională. De fapt, perspectiva reflexivă a unei realităţi dominate de bărbaţi invalidează orice discuţie despre vreo victorie a femeilor, fie că vorbim despre Barra sau despre altcineva, incluzând adolescente de 15 ani aflate în căutarea unor modele şi a unui mesaj care să le confere putere.
Analiştii feminişti din anii 1970, printre care se numără şi Dale Spender, au examinat felul în care limbajul este folosit de jurnalişti pentru a le refuza femeilor puterea, meritele şi activitatea când au succes. Acea analiză este extrem de actuală în zilele noastre.
Multe din ştirile despre directoare şi alte femei în roluri de conducere sunt încărcate de clişee: sunt norocoase că au ajuns în aceste poziţii (şi deci nu le merită cu adevărat), şi-au moştenit funcţiile de la soţii lor sau alte rude de sex masculin (deci să nu uităm cine deţine puterea) sau nu vor ocupa acele poziţii pentru prea mult timp. Dacă toate acestea nu se probează, atunci relatarea va pune accent numai pe gen, aşa încât femeia într-o funcţie de conducere să nu aibă nici un fel de autoritate.
Aceste clişee nu numai că subminează reputaţiile femeilor de succes; în cazul directoarelor, se reduce inclusiv valoarea companiilor în care lucrează. Şi toate aceste clişee au fost prezente în relatările despre numirea lui Barra la GM.
De exemplu, CNN a scris despre numirea lui Barra ca fiind „abilitatea ei de a urca pe scara corporatistă“ – o frază care ascunde anumite nuanţe şi care nu ar fi fost folosită niciodată pentru a descrie un bărbat ajuns într-o poziţie de top – despre care s-ar fi presupus că a muncit mult, că a avut talent, ambiţie, dedicare – lucruri care ar fi însemnat mai mult decât „abilitate“. Textul s-a încheiat sugerând că Barra va fi reuşit cu adevărat atunci când oamenii n-o vor mai striga „fata cu maşina“, ci „şefa“, deşi în text nu se specifică că ea ar fi numită „fata cu maşina“ mai degrabă decât „şefă“.
Similar, „The New York Times“ scrie despre ascensiunea lui Barra apelând la tatăl ei, titlul arătând că „s-a născut“ pentru acest rol, ca şi cum ambiţia şi munca din greu nu au avut nimic de-a face cu reuşita ei. Ziariştii scriu despre maşina pe care o conduce soţul ei şi o descriu pe ea „vorbind delicat“. În text mai găsim şi un citat groaznic din predecesorul ei, Daniel F. Akerson: „Mary a fost aleasă pentru talentul ei, nu pentru genul ei“. Promovând-o pe Barra, spunea el, „a fost ca şi cum o vezi pe fiica ta absolvind facultatea“.
Este greu să-ţi imaginezi un director bărbat afro-american de vârstă mjlocie (Barra are 51) fiind prezentat jurnaliştilor cu asigurarea că „nu a fost ales pentru rasa lui“. Şi e greu să-şi imaginezi cum colegul său alb ar spune presei naţionale că, urmărindu-l pe acest bărbat de 51 de ani ajungând la conducere este ca şi cum şi-ar privi „băiatul“ de 22 de ani luându-şi diploma.
Mai este şi abordarea “directorul Potemkin“, care presupune implicit că bărbaţii puternici nu ar alege niciodată o femeie să conducă o instituţie importantă. Potrivit acestui clişeu, promovarea lui Barra ar trebui să fie un fel de truc de relaţii publice- când bărbaţii deţin adevărata putere, iar femeile sunt doar de faţadă. Ne uităm la acest titlu din revista “Fortune“: “Se pregăteşte conducerea GM ca Mary Barra să dea greş ca directoare?“. Articolul susţine că, fiind înconjurată de bărbaţi rivali, Barra s-ar putea simţi slăbită – ca şi cum bărbaţii directori nu sunt înconjuraţi de alţi bărbaţi rivali.
Poate că asta se întâmplă pentru că este doar o primă doamnă, nu o directoare. Un interviu publicat în secţiunea de afaceri a „The New York Times“ reuşeşte să se concentreze doar pe felul în care s-au schimbat lucrurile pentru femei la GM, în loc să arate cum vrea Barra să schimbe GM din postura de directoare sau cum a evoluat situaţia din industria de maşini – asta ar trebui să fie o chestiune importantă. Jurnalistul încheie interviul întrebând-o dacă soţul ei este angajat la GM.
Cu asemenea texte, ştirile devin mai mult decât ştiri; devin o realitate care va afecta, în cele din urmă, compania. De ce o corporaţie importantă – mai ales una ca GM – care a fost profund afectată de criza care a dus la falimentul guvernului din 2008 – ar risca să numească lideri, oricât de talentaţi, de care se leagă asemenea articole devalorizante?
Nu pot înţelege de ce jurnaliştii serioşi fac asemenea derapaje de la normele profesionale ale corectitudinii şi imparţialităţii. Când o fac, devin păzitorii unei patriarhii ameninţate, apărând – şi întărind – „tavanul de sticlă“.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social. Cea mai recentă lucrare a sa se intitulează „Vagina: A new biography“.
Copyright: Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
