Președintele, prim-ministrul și șeful diplomației române vor să aibă grijă de familia Bodnariu, care a ales să trăiască în altă țară, ale cărei reguli, se pare, a refuzat să le accepte întru totul. Față de noi, ceilalți 18 milioane, care locuim aici, grija este ceva mai relativă.
Autoritățile române sunt gata să arunce în aer relațiile diplomatice cu Norvegia din pricina tatălui Bodnariu, care recunoaște cu nonșalanță că i s-a întâmplat în mai multe rânduri să-și bată copiii. Omul este cetățean norvegian, e căsătorit cu o norvegiană, dar și-a păstrat reflexele părintelui autoritar, atât de răspândite printre familiile românești, unde, potrivit statisticilor UNICEF, mai mult de jumătate din copii povestesc că sunt bătuți acasă. Conform acelorași cercetări, mai mult de 20 la sută din părinții români mărturisesc că sunt de acord cu folosirea violenței în educarea copiilor, iar 60 la sută din ei consideră că o palmă sau trasul de păr nu reprezintă acte de violență.
Prin contrast, în societățile mai evoluate, cum este și Norvegia, bătaia nu mai este o metodă educațională acceptabilă de mai bine de 100 de ani. Avansul statelor occidentale ține și de felul în care cresc și sunt educați copiii: în locul palmelor, urecheatului și umilirii sunt preferate argumentele, răbdarea și empatia.
Bodnariu-tatăl, care a beneficiat de statul social atât de bine pus la punct în Norvegia, a vrut să-și educe cei cinci copii așa cum a văzut acasă la el, să-i facă să le fie frică de el. Nu i-a păsat că-i traumatizează, cum nu i-a păsat de legile țării de adopție, care – spre deosebire de România – chiar funcționează și sunt puse în aplicare.
Obișnuiți să-și impună autoritatea prin orice mijloace, mulți români consideră nedreaptă decizia Agenției norvegiene pentru Protecția Copilului (Barnevernet), fără să țină cont că această instituție se bazează pe un text de lege pe care este obligată să-l pună în aplicare. Familia Bodnariu, dacă are altă filosofie de educare a copiilor, care excede cadrul legal norvegian, putea să-și aleagă altă țară de reședință. Soții Bodnariu ar fi putut foarte bine să se mute mai la Est, acolo unde ritualurile umilinței fac parte din viața cotidiană, iar normele sunt de partea autorității paternale, cum este cazul multor state musulmane. Sau puteau alege România, locul în care legile se aplică aleatoriu, mai ales atunci când este vorba despre violența în familie.
Intervenția înalților oficiali români în acest caz ar putea fi nefericită, fiindcă Agenția norvegiană pentru Protecția Copilului este independentă și nu se supune Executivului de la Oslo. Urmează, firește, un proces juridic ce va decide vinovăția sau nevinovăția soților Bodnariu, și nu e prea clar cum s-ar putea interfera autoritățile române în acest proces.
Pe de altă parte, presiunile statului român într-o astfel de chestiune nu-i ajută deloc pe românii care locuiesc în afara țării și care vor să se integreze în statele occidentale. Pretextele religioase invocate de familia Bodnariu nu au, se pare, nicio relevanță în decizia agenției norvegiene de a-i lua pe cei cinci copii; doar educația violentă, de care s-au plâns două dintre fetițe și care a fost mărturisită chiar de tată.
România vrea să „salveze“ familia Bodnariu pe baza declarației de vinovăție a tatălui? Ce fel de semnal vor să transmită președintele și premierul când spun că se implică în acest caz: că pentru noi nu contează legile? Că preferăm să închidem ochii în fața abuzurilor? Că nu recunoaștem justiția din Norvegia? Că preferăm aparențele în fața realității? Că nu ne interesează mersul spre Vest și că vrem să fim lăsați cu tradițiile noastre paternalist-autoritare? S-au gândit, oare, premierul și președintele să aștepte finalul anchetei în cazul Bodnariu înainte de a implica țara într-un scandal internațional? Au cântărit cât pierde România în credibilitate și cât câștigă ei din punct de vedere electoral din această afacere?
E cutremurător pentru orice părinte să-i fie luați copiii, dar fiecare e, în același timp, responsabil pentru ceea ce face. România se pune într-o situație delicată intervenind în acest dosar neclar: demonstrează că nu știe în ce direcție vrea să meargă și că mizează mai mult pe tradiții obscure decât pe norme legale.
