Apărute în același an, 1973, „The Scarecrow” și „Bang the Drum Slowly” sunt două pelicule care nu trebuie ratate.
The Scarecrow (1973). Petru Creția afirma că nu filmele despre dragoste îl emoționează, cât filmele despre prietenie; scriitorul român exemplifica prin excelentul „Scarecrow”, din 1973, cu Al Pacino și Gene Hackman. Deși a fost premiat la Festivalul de la Cannes, este un film destul de puțin cunoscut. Pacino spunea despre scenariu că este cel mai bun pe care l-a citit vreodată. Cât despre Hackman, acesta a declarat că e rolul de care se simte cel mai mândru din cariera lui. De altfel, Gene a fost atât de dezamăgit de faptul că “Sperietoarea” n-a avut succes la public, încât de-atunci s-a hotărât să joace în filme cu caracter mai comercial.
Cei doi nu s-au înțeles prea bine în timpul filmărilor. În ciuda acestui fapt, relația lor de pe ecran este extraordinară: nu se pun niciodată în umbră unul pe altul, fiecare fiind scânteietor în felul său. Un fost pușcăriaș – Max (Hackman), mereu nervos și pus pe harță, și un fost marinar – Lion (Pacino), care vede întotdeauna latura amuzantă a vieții, călătoresc împreună. O neașteptată relație de prietenie apare astfel între scandalagiu și clovn.
„Bang the Drum Slowly” (1973). Există, în cazul fiecărui mare actor, un film bun mai de la începutul carierei sale despre a cărui existență habar nu aveați. În cazul lui Robert De Niro, aproape sigur, acest film este „Bang the Drum Slowly”.
Într-un interviu din 1979 acordat pentru Playboy, Pacino spunea: „Bang the Drum Slowly este filmul meu favorit din toate timpurile. L-am văzut de trei sau de patru ori și l-aș mai vedea oricând. Este, în primul rând, tema baseball-ului, apoi calitatea relației dintre Moriarty și De Niro, care este atât de frumoasă”.
Henry Wiggen (Michael Moriarty), un jucător bun de baseball, dorit de toate echipele bune, îl „trage” după el pe prietenul din copilărie, Bruce Pearson, care dezvoltă o boală incurabilă. Povestea mai fusese ecranizată cu 17 ani înainte, într-un film pentru televiziune de o oră, cu Paul Newman în rolul lui Wiggen și Albert Salmi în cel al lui Pearson. De altfel, rolul principal era considerat a fi mai ofertant pentru un actor. Numai că, deși Michael Moriarty joacă excelent, Robert De Niro îți fură pur și simplu ochii cu rolul lui Pearson.
Mulți îl văd ca pe cel mai bun rol din cariera lui De Niro (Jay Leno e unul dintre aceștia). Pentru a se pregăti, Bobby a mers în Florida pentru a urmări cum joacă echipele de baseball în pregătirea de primăvară, apoi a călătorit în Georgia spre a studia accentul local. Acestea sunt însă doar detaliile tehnice: impresionant este felul delicat în care actorul își conduce rolul. De Niro putea să “îngroașe” interpretarea, să te facă să uzi batistele: n-o face. Moartea este privită ca orice alt adversar de pe terenul de joc. Nu este fatalism în atitudinea prietenului, a coechipierilor și a celor din familie, ci o atitudine cu adevărat stoică, pe care numai sportul o poate oferi.
Sunt multe replici bine scrise de Mark Harris, care este și autorul cărții cu același nume.
– “E trist”, spune un personaj, așteptând să intre în salonul lui Pearson, “te face să vrei să plângi”.
– “Da, e trist”, răspunde un altul, “dar te face să vrei să râzi”.
Câteva luni mai târziu, De Niro avea să „explodeze” în „Mean Streets“ (regia: Martin Scorsese). Cu toate acestea, în “Bang the Drum Slowly” el a dat primul semn că este un mare actor.
