Hazardul guvernează România, iar pentru noi teroarea pare să vină mai degrabă din partea statului decât din afara lui. O demonstrează Raportul Corpului de Control al Guvernului privind intervenția de la Clubul Colectiv din 30 octombrie 2015, despre care nu vorbește nimeni, ca și cum în discuție ar fi doar fapte istorice, care nu ne mai interesează. Nici președintele, nici premierul nu trag concluzii despre responsabilitatea celor care au dirijat haosul în noaptea fatidică și în zilele următoare.
Pe baza documentului, însă, procurorii ar putea începe anchete penale împotriva celor care ne asigurau atunci că toate lucrurile merg ca pe roate și că România se descurcă singură și nu are nevoie de ajutor. Raed Arafat, artizanul sistemului de urgență autohton, cel care alerga de la un post de televiziune la altul, în loc să se ocupe de dezastru, ar trebui să fie primul care dă socoteală, urmat de Gabriel Oprea, pe atunci ministru de Interne, interesat să speculeze în folos propriu drama națională, și de Nicolae Bănicioiu, ministrul Sănătății, care se lăuda cu sistemul precar, dar salvator pe care-l gestiona.
64 de morți și 150 de răniți. Câți dintre ei ar fi fost oare salvați dacă acești oficiali cinici ar fi fost mai organizați, ar fi aplicat imediat protocoalele de urgență, ar fi cerut ajutor din afară și ar fi activat mecanismul de protecție civilă al Uniunii Europene, pe care au refuzat cu obstinație să-l folosească? Sunt ei oare niște teroriști involuntari? Niște asasini fără vină? Niște oportuniști cărora nu le pasă de viețile noastre? Sau pur și simplu niște incompetenți impasibili? În orice categorie i-am încadra, ei trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut și mai ales pentru ceea ce au refuzat să facă.
Raportul Corpului de Control al Guvernului arată că lucrurile stau chiar mai rău decât ne-am imaginat, că 76% din ambulanțe “erau foarte vechi sau în stare de casare”, că Serviciul de Ambulanțe București funcționează cu jumătate din personalul necesar, că spitalele, chiar și cele care au proceduri clare pentru situații excepționale, nu știu cum să le aplice, că sistemul de urgență a fost ineficient, că datele furnizate de Direcția de Sănătate Publică sunt contradictorii, că șeful Direcției pentru Situații de Urgență nu a coordonat “toate activitățile de intervenție”, că instituțiile au comunicat haotic între ele, că nu există o situație clară a răniților care au fost infestați în spitale, că nu a fost folosită clinica nouă de chirurgie plastică de la Spitalul de Urgență Floreasca.
Raportul de 84 de pagini incriminează instituții, dar nu-i enumeră pe cei care au dirijat întreaga acțiune de salvare. Există în raport doar instituții care “au manifestat deficiențe”, nu și numele celor care au condus sau încă mai conduc aceste instituții nefuncționale, fiindcă în România nu suntem obișnuiți cu responsabilitățile individuale.
Documentul sugerează în concluzie că întregul sistem medical și de urgență continuă să funcționeze pe baza dezechilibrelor sale, nu folosindu-se de eventualele calități și de o logistică îmbunătățită. O tragedie de proporții similare ar avea rezultate similare, ca și cum statul, cei care conduc România și cei care sunt plătiți să aibă grijă de noi n-au învățat nimic din drama de la Colectiv.
