Implicarea făţişă a Rusiei în conflictul politic care a paralizat, vara aceasta, România nu mai are nevoie de nici o demonstraţie. Intraţi pe pagina de internet a radioului Vocea Rusiei, care recunoaşte cu mândrie că “modelează imaginea Rusiei în străinătate din 29 octombrie 1929 şi până azi” pe banii poporului sovietic şi ulterior ai celui rus şi o să găsiţi zeci de texte în care liderii USL erau fie criticaţi pentru “defetismul” de care au dat dovadă în lupta contra lui Băsescu, fie aplaudaţi pentru contraofensive, fie lăudaţi pentru curajul de a da de pământ cu europenii Barroso, Merkel, Reding sau americanii Gitenstein şi Gordon. Toate semnate de românul neaoş “Valentin Mândrăşescu”.
Singura întrebare rămasă relativ în umbră este dacă Rusia a pus la bătaie nu doar condeiul lui Mândrăşescu, ci şi ceva ruble pentru a susţine victoria puciştilor împotriva instituţiilor care, luptându-se pentru revenirea lui Băsescu la Cotroceni, s-au luptat, de fapt, pentru propria supravieţuire. Însă chiar şi acest detaliu este irelevant.
Pe bani sau din convingere, cei care, mânaţi de la spate de propaganda străvezie a Sluzhba Vneshney Razvedki, principalul serviciu de spionaj de la Moscova, au demonizat parteneriatele României cu Uniunea Europeană şi Statele Unite şi i-au transformat pe liderii vestici în principalii inamici ai ţării au făcut pe deplin jocul unui Rusii din ce în ce mai frustrate că istoria trece pe lângă ea.
Întrebările esenţiale la care nu s-a răspuns încă încep cu “de ce?”.
De ce a renunţat Kremlinul să-şi folosească doar agenţii săi de influenţă care, discret, dar eficient, nu vorbesc de bine Rusia, dar ne amintesc constant, din 22 decembrie 1989 încoace, de când au răsărit miraculos în studiorile TVR sau în redacţia Scânteii, îmbrăcaţi în puloverele revoluţiei, cât de ticălos este Occidentul, că nu ne vrea decât răul şi că România ar trebui să se uite şi spre Est pentru parteneriate cu adevărat avantajoase?
De ce a ieşit la atac, cu surle şi trâmbiţe? De ce acum? De ce simte nevoia ca numele să-i fie pronunţat public de către politicieni care i-ar servi mai bine interesul dacă s-ar achita de obligaţii pe tăcute? Şi ce are, la urma urmei, de câştigat prin destabilizarea României?
În primul rând, pentru că vrea să ştie că are o contribuţie la ce se întâmplă aici. Este semnătura clasică, brutală, a Rusiei pe declaraţia prin care reaminteşte Occidentului că nimic important nu se mişcă în această parte a lumii fără aprobarea sa.
De ce acum? Pentru că, din punctul ei de vedere, lucrurile au ajuns mult prea departe. Iar vremea ripostei politicoase a trecut. Suntem din nou într-un moment în care Rusia bate cu pumnul în masă. Nu Stalin se află la Kremlin, ci Putin, iar pumnul nu îi aparţine lui Vişinski, ci lui Rogozin.
Criza de orgoliu a Moscovei are legătură directă cu Bucureştiul – considerat vinovat de crima capitală de a fi acceptat scutul antirachetă american pe teritoriul său – dar şi cu vesticii, care continuă să înainteze spre spaţiul său vital, spre Moldova şi chiar Transnistria. Ori, asta nu este dispusă să accepte nici în ruptul capului. Strategia rusească pentru contraatac: să împingă linia frontului, în războiul geopolitic, cât mai departe de graniţele sale, înspre teritoriul pe care îl consideră ocupat deja de inamic – România.
După ani întregi de nepăsare, conflictul îngheţat de pe Nistru a revenit în atenţia Vestului. Din 2009, mai precis după revoluţia “Twitter” de la Chişinău, o dată cu victoria în alegerile din Moldova a Alianţei pentru Integrare Europeană, care a detronat Partidul Comunist.
De atunci încoace, după cum remarcă experţii Nicu Popescu şi Leonid Litra în analiza lor “Transnistria: o soluţie de jos în sus”, “Moldova a ajuns să fie privită ca o poveste de succes a Parteneriatului Estic al Uniunii Europene – o impresie amplificată şi de comparaţia cu Ucraina, care a regresat, ajungând la un îngheţ în relaţia cu UE”. Deşi pentru majoritatea românilor a trecut neobservată, evoluţia în direcţia integrării este atât de spectaculoasă încât preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat la începutul acestei luni că Moldova ar putea încheia anul viitor negocierile pe marginea acordurilor de asociere cu Uniunea Europeană.
Cum a răspuns Rusia aspiraţiilor europene ale Moldovei? Cu o nouă combinaţie de ameninţări şi promisiuni, în stilul caracteristic. A promis o scădere cu 30 la sută a preţului la gaze dacă Chişinăul revocă protocolul de adoptare a celui de-al Treilea Pachet Energetic, pe care l-a semnat în calitate de membru al Comunităţii Energetice Europene.
Ce ar câştiga Rusia din asta? Nimic. Dar ar duce la întreruperea negocierilor privind un alt demers care va apropia Moldova şi mai mult de Uniunea Europeană – instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundată şi Cuprinzătoare – şi, implicit, la blocarea semnării Acordului de Asociere.
În paralel, Rusia şi-a arătat mărinimia şi a permis creşterea importurilor de vin şi produse agricole, însă sub rezerva că autoritatea pentru protecţia consumatorilor de la Moscova poate limita oricând doreşte aceste tranzacţii, pe termen nelimitat. O condiţionare-avertisment care a transmis oamenilor de afaceri moldoveni că profiturile lor din comerţul cu Rusia vor fi tăiate de îndată ce acţiunile politicienilor de la Chişinău îi vor nemulţumi.
O altă ameninţare este legată de un eventual refuz de a accede în Uniunea Vamală a Comunităţii Economice Euroasiatice. Dacă Moldova nu va aplica pentru intrarea în proiectul prin care Putin încearcă să creeze o contrapondere la Uniunea Europeană şi din care fac parte deocamdată doar Rusia, Belarusul şi Kazahstanul, consecinţele ar putea fi serioase. Locurile de muncă ale celor 300.000 de moldoveni care lucrează în Rusia vor fi puse sub semnul întrebării şi o dată cu ele şi sumele importante de bani pe care aceştia le trimit acasă, care alcătuiesc, cumulat, 8% din Produsul Intern Brut.
Strategia Rusiei faţă de Moldova are ca pivot central Transnistria. Kremlinul încearcă de zece ani să determine Chişinăul să accepte o reunificare pe picior de egalitate cu republica separatistă pe care o subvenţionează. Planul final: crearea unei republici federale în care autonomia Moldovei să fie subminată de calul său troian de la Tiraspol, blocarea parcursului european al Chişinăului şi, în final, integrarea în Uniunea Euroasiatică.
Spre disperarea Moscovei, planul său nu a funcţionat până acum. Ba chiar a luat o turnură neaşteptată. Transnistria nu doar că nu reuşeşte să smulgă Moldova de pe orbita proeuropeană, dar pare că trage din ce în ce mai mult cu ochiul la beneficiile pe care le-ar avea dacă s-ar alătura şi ea Uniunii Europene. Măcar şi parţial, prin aderarea la Zona de Liber Schimb.
Confirmarea eşecului politicii ruseşti în Transnistria a venit anul trecut, când candidatul susţinut de Moscova pentru funcţia de preşedinte a pierdut alegerile. Deşi Anatoliy Kaminski, omul propulsat pentru a-l înlocui pe Igor Smirnov, a beneficiat de o finanţare masivă asigurată de prietenii intimi ai lui Putin, care controlează cele mai importante companii din Transnistria, şi a defilat cu afişe cu chipul ţarului de la Kremlin şi cu tricouri pe care scria “Sprijinit de Rusia”, a reuşit să iasă pe locul doi.
Victoria i-a revenit lui Evgheni Şevciuk, care a candidat ca independent. Şi deşi noul preşedinte al Transnistriei nu are nici o şansă de a rămâne independent faţă de Rusia, care plăteşte direct toate cheltuielile republicii separatiste, relaţia sa cu puterea de la Moscova este, cel puţin deocamdată, departe de a fi atins gradul de servilism din cei 20 de ani de domnie ai lui Igor Smirnov.
De la începutul anului, Şevciuk a făcut mai multe vizite la Chişinău, unde s-a întâlnit neoficial cu premierul Moldovei, Vlad Filat. Cei doi au agreat intensificarea dialogului pentru soluţionarea conflictului dintre cele două părţi, în formatul 5 + 2 (Republica Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina şi OSCE, precum şi UE şi Statele Unite ca observatori), precum şi implementarea câtorva măsuri cu valoare mai mult simbolică: reluarea transportului feroviar de mărfuri, refacerea conexiunilor telefonice şi deschiderea unui pod. Cel mai important pas urmărit este implicarea oficialilor transnistreni în dialogul Moldova-UE pentru comerţ liber.
Cu toate acestea, şansele ca Moscova să renunţe la planurile sale de a face din Transnistria calul troian pentru transformarea Moldovei în republică federală şi atragerea ei în Uniunea Euroasiatică nu doar că nu au crescut, dar sunt în continuare aproape egale cu zero. Cea mai bună dovadă: Rusia refuză în continuare orice discuţie despre retragerea trupelor sale de pe teritoriul Transnistriei.
Mai mult, la nici două săptămâni după realegerea sa ca preşedinte, în această primăvară, Putin a creat un nou post, de reprezentant special pentru Transnistria, şi l-a desemnat în această funcţie pe nimeni altul decât Dmitri Rogozin, cel mai naţionalist şi vehement antioccidental diplomat rus. Cel care a lansat pe Twitter un avertisment către “SUA şi aliaţii lor”, promiţând că “ursul rus le va da un şut în fund” dacă încearcă să-l încolţească, referindu-se la instalarea sistemului american antirachetă în Europa de Est.
Această numire a fost urmată şi de alte gesturi care au semnalat că Putin este decis să nu lase Moldova din mâini. A numit, pe 5 aprilie, un nou ambasador la Chişinău, înlocuindu-l pe Valeri Kuzmin, cel care s-a făcut remarcat prin numeroase declaraţii provocatoare şi chiar iresponsabile la adresa moldovenilor, cu Farit Mukhametshin, un expert în “soft power”, fost şef al Agenţiei care se ocupă de CIS, comunitatea fostelor state sovietice.
Interesul renăscut brusc faţă de Moldova s-a concretizat şi printr-o vizită în premieră a ministrului Apărării, Anatoliy Serdyukov, în Transnistria, pe 12 aprilie, dar şi printr-o vizită a lui Rogozin la Chişinău şi Tiraspol, pe 16-17 aprilie.
Toate aceste mutări la un loc, dar în special numirea lui Rogozin, un diplomat care s-a exprimat răspicat în trecut în favoarea acordării independenţei Transnistriei, reprezintă semne clare că strategia lui Putin în această regiune este jocul în forţă.
Posturi similare cu cel de reprezentant al preşedintelui în Transnistria au fost create şi în Abhazia şi Osetia de Sud, ceea ce i-a făcut pe mulţi experţi să bănuiască o strategie de a pune presiune pe celelalte ţări din formatul 5 + 2 prin sugerarea faptului că Rusia ia în calcul o soluţie “caucaziană”. Adică o recunoaştere formală a independenţei republicii separatiste Transnistria. Scopul: să-i oblige pe americani şi europeni ca, de teama prelungirii conflictului, să accepte o soluţie de federalizare a Moldovei şi chiar păstrarea trupelor sale pe teritoriul ei.
În ciuda declaraţiilor belicoase ale lui Rogozin însă, planul Rusiei ar putea eşua dacă Moldova rezistă promisiunilor şi şantajului. Ceea ce s-a întâmplat din aprilie încoace arată că, deocamdată cel puţin, Moldova rezistă. Iar această poziţie are legătură şi cu România. Poate în primul rând cu România.
După prima întâlnire cu noul ambasador rus, preşedintele Moldovei, Nicolae Timfoti, a precizat clar răspunsul său la şantajul energetic: “Avem nevoie de gazul natural rusesc şi de curentul electric care vin din est. Dar România este gata să ne ajute în această privinţă. Dacă adoptăm politicile adecvate, nu o să mai trebuiască să depindem atât de mult de Federaţia Rusă”.
O astfel de declaraţie ar fi fost de neconceput chiar şi acum doi ani. În timp ce numeroşi politicieni români se întrec în a ataca Occidentul pentru a fi lăudaţi de Vocea Rusiei, preşedintele Moldovei, o ţară mult mai vulnerabilă decât a noastră, nu ezită să înfrunte direct Rusia, invocând sprijinul fraţilor de peste Prut.
Chiar dacă România a făcut numeroase greşeli în relaţia cu Moldova, iar sprijinul pe care ar fi trebuit să-l acordăm nu s-a ridicat de cele mai multe ori la nivelul misiunii istorice pe care ar fi trebuit s-o îndeplinească, ar fi nedrept să nu credităm diplomaţia noastră, dar şi specialişti din alte domenii cu care a colaborat, pentru meritul de a susţine demersul european al basarabenilor.
Dacă pentru cetăţeanul de rând nu este nici acum evident, liderii de la Kremlin au înţeles de mult că, atât timp cât România rămâne consecventă parteneriatelor strategice cu UE şi SUA, este doar o chestiune de timp până ce Moldova i se va alătura.
Şi chiar dacă Rogozin (cel care a spus că ideile naziste încă există în Europa, pentru că sunt lăudate de unii politicieni precum Traian Băsescu) a fost numit pentru a ne face să credem că Rusia ia în calcul la modul serios ruperea oficială a Transnistriei şi transformarea ei în bază militară la graniţa cu Occidentul imperialist, este evident că o astfel de variantă ar reprezenta o înfrângere pentru Putin.
Drept urmare, singura strategie acceptabilă pentru Moscova este deraierea parcursului proeuropean al Moldovei după modelul Ucrainei. Doar că, pentru a deraia Moldova, Rusia trebuie să deraieze mai întâi România, să o transforme din nou în ţara fără busolă pe care a dirijat-o cum a vrut în anii de glorie ai lui Ion Iliescu. Ceea ce aproape că era să reuşească. Graţie unei adunături de politicieni iresponsabili, care şi-ar vinde şi părinţii pentru bani şi funcţii.
Nu are nici o importanţă dacă Rusia a finanţat sau a iniţiat ofensiva USL împotriva instituţiilor care garantează relaţia cu Occidentul. Şi dacă a fost un asalt gândit de politicienii de la Bucureşti, iar Rusia doar i s-a alăturat de pe margine, cu o portavoce în mână, vulnerabilizarea ţării prin compromiterea legăturilor cu aliaţii vestici şi crearea unei breşe ca Moscova să devină din nou o voce în spaţiul românesc sunt la fel de grave ca un act de trădare. O Românie măcinată de conflicte interne şi probleme economice este o Românie care nu îşi va mai putea urmări eficient obiectivele de politică externă, dintre care viitorul alături de Moldova este cel mai important. Rusia nu îşi poate dori nimic mai mult.
Şi poate exact aceste dorinţe au făcut obiectul discuţiilor neoficiale pe care Liviu Dragnea le-a purtat cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti, la sediul PSD, în zilele în care liderul de faţadă al partidului, Victor Ponta, era plecat în Africa de Sud.
Nu în ultimul rând, mai există un motiv care ar putea explica implicarea isterică a Rusiei în politica României: gazele şi petrolul din Marea Neagră. Când au fost făcute primele estimări ale rezervelor, înainte de începerea procesului de la Haga pentru delimitarea platoului continental, acestea erau estimate la 100 de miliarde de metri cubi. Estimări care au fost deja depăşite de realitate.
Doar forarea unui singur puţ, Domino-1, amplasat în blocul Neptun, a scos la iveală zăcăminte estimate preliminar între 40 şi 80 de miliarde de metri cubi. Ceea ce înseamnă între 10 şi 20 de ani de independenţă faţă de gazul rusesc.
Ce se întâmplă dacă se confirmă predicţiile geologilor, care spun că Domino-1 nu este nici pe departe cel mai mare zăcământ din Marea Neagră şi că mai există altele, mult mai bogate?
Dacă sunteţi sceptici, vă invit să citiţi interviul acordat de Gerhard Roiss, CEO al concernului OMV, revistei germane “Manager” (fragmentele relevante au fost publicate în “România liberă”). Întrebat despre dimensiunea rezervelor de gaze şi petrol descoperite în Marea Neagră, Roiss a folosit un cuvânt destul de neobişnuit pentru un om în poziţia sa, obligat permanent să-şi măsoare cu grijă vorbele: “gigantice”, “o descoperire de importanţă mondială”.
Mai mult decât atât, Roiss a prezentat noul concept al proiectului Nabucco din punctul de vedere al OMV: “Nabucco trebuie să se subordoneze nevoilor noastre strategice. Interesul nostru este să obţinem o rută de transport pentru gazul din Marea Neagră. Cu cantităţi adecvate vom putea alimenta Nabucco…”.
Pentru cei ce nu sunt familiari cu istoria acestei rute de transport a gazelor menită să reducă dependenţa faţă de importurile din Rusia trebuie spus că ea a fost gândită pentru a aduce gaze din Marea Caspică în special. Faptul că şeful OMV aduce în discuţie posibilitatea ca Nabucco să fie alimentat şi cu gaze din Marea Neagră reprezintă o schimbare totală de paradigmă. Una care include posibilitatea ca România să devină nu doar independentă energetic, dar şi exportator de hidrocarburi.
Ce ar mai rămâne din jocul la şantaj cu gazele al Rusiei, dacă o altă ţară, condusă de politicieni responsabili, ancorată şi mai puternic în parteneriatele strategice prooccidentale, devine principala sursă de gaze a Europei? Nu poate fi acesta un scenariu de coşmar pentru liderii de la Kremlin, unul care să justifice nevoia de a împiedica cu orice preţ România să rămână în afara sferei lor de influenţă şi să devină o forţă regională?
