Campania aceasta nu are nici măcar meritul de a crea isterie. Nici măcar nuclee dure ale partidelor nu par să aibă vreo credință, vreo speranță. Singurul produs vândut în exces este ridicolul: de la lozinca USR „Cioloș, acum ai cu cine” la preocupările prezidențiale pentru soarta ursulețului asasinat la Sibiu sau ideea năstrușnică de a o aduce pe Denise Rifai în Parlament.
Coaliția anti-DNA a vândut pentru o vreme povestea „cucuvelei mov”, dar s-a terminat și cu aceasta. A fost o dezbatere despre nimic, așa cum este și cea legată de unirea cu Republica Moldova, care nu face decât să ofere muniție taberei pro-ruse de la Chișinău, în plină campanie prezidențială.
La începutul lunii octombrie, economistul-șef al FMI, Maurice Obstfeld, spunea, vorbind despre rezultatele anului 2016, că „în ansamblu, economia mondială a făcut un pas în lateral”. Cred că exact aceasta este direcția în care se îndreaptă România după alegeri. Nu va regresa, dar nici nu va face pasul înainte mult-așteptat. Parlamentul se va curăța de câteva din cele mai odioase figuri, vor fi mai puțini deputați și senatori cu dosare penale. Dar, câteva personaje-cheie, implicate în emascularea legislației anti-corupție, vor rămâne. Șerban Nicolae şi Florin Iordache sunt gata să o ia de la început. Nu am văzut nici un partid preocupat să-i selecteze din timp pe viitorii membri ai comisiei de control a SRI, una din cele mai sensibile probleme din ultimii 22 de ani.
Marile probleme nu vor fi însă la Parlament, ci la Executiv. Ne păcălim cu creșterea economică pe care o raportează premierul Cioloș. „Creşterea economică a României de 6% e un lucru bun la prima vedere, dar, dacă ea n-are la bază fundamente economice sustenabile, putem plăti un preţ destul de mare”, spunea, miercuri, Ionuț Simion, președintele Camerei de Comerț Româno-Americane. Această creștere se bazează pe majorarea salariilor bugetarilor, care a dus la creșterea importurilor. Executivul este, de facto, în campanie electorală și nu îndrăznește să se atingă de nicio chestiune sensibilă. Un exemplu minor: televiziunea publică acumulează în continuare datorii, cea mai mare parte către bugetul de stat. Sunt aproape 150 de milioane de euro. Cât va continua ANAF să accepte situația, discriminatorie față de alți agenți economici? Este un exemplu minor, dar care arată cum fug politicienii – chiar dacă își spun tehnocrați – de decizii. Dar, până la urmă, tergiversarea costă și se ajunge la situații precum cele de la RADET sau de la Complexul Energetic Hunedoara. Încă un exemplu: Sănătatea. Ceea ce face Vlad Voiculescu este să dea cu vopsea peste un mecanism putred. Guvernul Cioloș vinde insistent promisiunea că va construi noi spitale. Sunt bani aruncați pe fereastră. Vă rog să citiți dezvăluirile de azi din „România liberă” despre ceea ce a făcut Sorin Oprescu cu noul spital de copii. Căutați pe Google care a fost soarta spitalului nou din Negrești, Vaslui: este închis, nu se găsesc me-dici să lucreze acolo.
Ce vreau să arăt este că nu avem nici cea mai mică idee despre proiectele guvernamentale de după 2017. Dacă ele ar fi ținute la secret și, după alegeri, vor înflori, aș fi aproape fericit. Dar, mă tem că, indiferent cine va pune mâna pe Palatul Victoria, numitorul comun va fi absența oricărui proiect major. Președintele Iohannis pregătește, pentru decembrie 2018, obișnuita horă în căruță, cu sobor de academicieni, generali făcuți la apelul bocancilor și un patriarh care s-ar înfrăți cu oricine dacă-i dă bani să termine Casa Poporului cu cruce deasupra. Aici este, de altfel, o altă problemă: Iohannis se uită cu disperare la alegerile din 2019 și mă tem că, dacă își va instala propriul Guvern, îl va ține într-o lesă scurtă, ca să nu-i distrugă realegerea.
Ceea ce cred că va urma, în următorii ani, va fi o stagnare bine împachetată mediatic. Imagini patetice, cu miniștrii circulând cu metroul – ceea ce nu-i rău, după aroganța lui Oprea –, vreo arestare spectaculoasă, poate chiar un Iohannis petrecând la Amara, la nămol, în vara de dinaintea alegerilor. Dar cam atât. Investițiile străine sunt deja demonizate, iar românii urăsc noțiunea de „privatizare” mai rău ca în ianuarie 1990, când imeghebiștii fugăreau țărăniști cu pancarte pe care scria „Nu ne vindem țara!”. Cine va dori spitale în care să nu moară nevinovat, școli în care copiii să aibă parte de o educație de secolul XXI, un oraș funcțional… ei bine, granițele sunt, deocamdată, deschise.
P.S.: Să nu mă înțelegeți greșit: supapa emigrării face ca în România să nu mai existe o majoritate care să impună schimbarea. Acesta este și motivul pentru care actuala nomenklatură vrea să țină diaspora cât mai puțin implicată în politică.
