Când zăpada e înaltă cât dealul, locuitorii satelor nevoiașe din România rămân în voia sorții.
A devenit folclor expresia, de fapt dialogul: „De unde eşti? De la Pocreaca!“. Pentru cei care nu ştiu, e un fel de Cuca-Măcăii a Moldovei. De asemenea, se spune adeseori: „Un’ te duci?“ şi se răspunde în glumă: „La Bumbăta, la scos cioate (folosite adeseori la ţară şi la făcut focul, de către cei cu mai puţină dare de mână)“.
Aceste două exemple sunt considerate localităţi situate la marginea ţării, dacă nu chiar a lumii… civilizate. Astfel de cătune se află chiar mai aproape de… „civilizaţia“ urbană.
Un exemplu îl constituie satul cu nume atât de comun, de banal, Valea Satului, aflat la 25 kilometri de Iaşi. 90 la sută dintre cei în putere şi care nu au plecat în străinătate fac naveta la Iaşi, la câte un loc de muncă ce le permite doar să supravieţuiască.
Citește și: SPECIAL. Atlantidele României. Localităţi şterse de pe hartă: Între 1966 şi 1992, au dispărut sub ape 103 sate, mai toate binecuvântate de natură
Se ştie că la ţară, în casele celor fără rude aflate la muncă peste hotare, se bea straşnic, se mănâncă… mai nimic şi se face focul pentru încălzire cu te miri ce: PET-uri de plastic, coceni de porumb, dacă nu s-au terminat între timp, ori, în cel mai bun caz, lemne umede, putregăite, aduse de pe câmp sau de la marginea pădurii.
Se ştie că şi la ţară există o „ramificaţie“ a puterii. Cei cu „brandul“ gros şi cu relaţii sus-puse la mai-marii zilei sunt cei care jonglează cu lemnul de pădure furat şi vândut muritorilor de rând la preţuri piperate.
Cei care suferă cel mai mult în astfel de localităţi izolate de la ţară sunt bătrânii părăsiţi de cei tineri, fără alte rude.
Dincolo de o coastă de deal, la o aruncătură de băţ de Valea Satului e satul numit Corcodel, un fel de suburbie a localităţii, un sat liliputan, un cătun atât de mic că puţine găseşti la fel în toată ţara. Aici existau şi încă mai există pensionari amărâţi. Pentru că în micul sat nu se găsește nimic, majoritatea dintre ei sunt nevoiţi să ajungă la cele două-trei magazine din Valea Satului pentru a se aproviziona cu minimul necesar supravieţuirii. Or, când zăpada e înaltă cât dealul, pentru aceşti oameni e imposibil să ajungă şi la 100 de metri de casă… Aşa încât rămân în voia sorţii, dar mai ales a vremii.
Călătoresc în microbuze hârbuite, adevărate sicrie pe roţi
Ca să ajungi într-un astfel de loc trebuie să reuşeşti să urci într-un microbuz (maxi-taxi) de transport în comun. Pentru că sunt tot timpul foarte aglomerate, cu un număr de călători cu mult peste capacitate. Firme de transport ce urmăresc mai mult profitul, mai puţin confortul şi siguranţa sătenilor ce se întorc obosiţi acasă după o zi de muncă la Iaşi, seara, târziu. Societăţile de maxi-taxi fac bani frumuşei dintr-o astfel de activitate, însă la aceste maşini, folosite la maximum, piesele sunt suprauzate, de multe ori maşinile nici măcar nu sunt pentru transport persoane, ci adaptate pentru aşa ceva.
Firmele sunt mână în mână cu municipalitatea ieşeană – cunoştinţe şi „prieteşuguri“ ale primarului, ori ale altor acoliţi. Şoferii umblă şi ei după bacşiş. Îi urcă mai întâi pe cei care călătoresc la capăt de linie, şi tot aşa, din kilometru în kilometru. Cei care stau undeva aproape de Iaşi mai că sunt aruncaţi în braţele călătorilor urcaţi, peste capul celorlalţi. Oamenii îşi burduşesc sacoşele cu pungi cu orez, zahăr, ulei şi tot ce nu găsesc la magazinul sătesc. Însă cară de la Iaşi şi ce se găseşte în magazinul sătesc pentru că cele de la Iaşi sunt mai ieftine!
Un astfel de microbuz, cu un şofer neglijent, ce îşi număra banii şi asculta muzică, a fost surprins pe calea ferată, la întoarcerea spre Iaşi, în 2009. Au murit atunci 14 oameni nevinovaţi.
Nămeţii – cât gardul, problemele – cât casa
Am trăit o perioadă asemănătoare cu „gerul-viscolul“ de zilele acestea nu demult. Căzuse o mare albă peste grădinile sătenilor. Câinii legaţi lătrau înfundat din cuşti. Nămeţii erau cât gardul, chiar mai mult decât atât. Oamenii îşi croiau drum mai întâi spre hambare şi grajdurile animalelor, ori spre grămezile de lemne, cei care aveau cât de cât, gospodari, cu stare. Bătrânilor le soseau feciorii în ajutor. Le cărau braţe de lemne, aduceau apă de la fântână, le aduceau alimente, necesităţi stringente. Samsarii de lemne treceau din poartă în poartă, chiar şi pe aşa o vreme. Lemnele, furate de la pădure, cu concursul pădurarilor, erau livrate la preţuri mari. Sătenii şi aşa, chiar şi astăzi, nu au de unde alege şi acceptă. Pe lângă buşteni, puteau primi contra cost şi un „tăietor“. Cu drujba pe benzină la subţioară, pentru un sfert de milion, le aranja pe toate, chiar le şi aşeza, stivuite, sub streaşina casei. Acum, pe viscolul de afară, ele urmau să fie aduse după ce nămeţii de pe drum se vor fi şlefuit puţin.
Viscolul pur şi simplu paralizează totul. Pe o astfel de vreme, maşinile de la Iaşi nu mai circulau. Utilajele deszăpezeau parcă în gol. Oamenii erau blocaţi pur şi simplu. Am auzit că o femeie a născut în casă, cu ajutor de la o moaşă bătrână. Poate că ar fi ajuns la Iaşi cu vreo maşină off-road, însă naşterea s-a declanşat brusc, iar pe aşa o vreme i-a luat şi pe părinţi prin surprindere.
Nu există cabinet medical, „doctoriile“ sosesc în pungă, aduse de la Iaşi de rude
La o margine a satului stăteau familii de tineri, dar şi o femeie văduvă, în vârstă. La aceasta din urmă sosea de la Iaşi, la câteva zile, feciorul. Lucra prin curte, căra apă, făcea curat prin poiata găinilor, tot ce femeia nu prea mai avea forţă să facă. Îi aducea şi medicamentele de la Iaşi, pentru că la Valea Satului nu există cabinet medical. Oamenii care aveau vreo suferinţă, mai ales pe astfel de vremuri aprige, frig-viscol, răbdau. Care puteau, cei cărora boala nu li se agrava prea tare. Altfel mulţi dintre ei ajungeau la spital la Iaşi în stare agravată. Alţii, mai comozi, apelau la „vraciul“ satului, leacuri băbeşti, recomandate din tată-n fiu. Sau pur şi simplu se tratau singuri. Mai rău era atunci când li se îmbolnăveau copiii, pentru că aceştia, fiind mai sensibili, erau mai greu de „îndreptat“.
Au existat nenumărate cazuri când copiii erau aduşi şi internaţi la Spitalul de Copii din Iaşi în stare gravă, unii, în plus, şi cu alcoolemie. De ce? Pentru că unele femei, disperate că ţâncii le plâng, fie de la boală, fie din alte motive, obişnuiesc şi astăzi să le pună un căluş de cârpă la gură, un fel de mască îmbibată în rachiu. În mod firesc, aceştia se îmbătau imediat şi tăceau, săracii de ei. Dar se trezeau şi vomitau. Ceilalţi, cu suferinţele agravate, se îmbolnăveau şi mai rău şi erau aduşi aproape pe moarte la un doctor de oraş, unde începeau, tardiv, un tratament.
Noii meşteri la ţară: tinerii sobari ţepari
În satele sărace ale Moldovei, până şi sobele nu sunt aşa cum ar trebui să fie, pentru că noii sobari, tineri, s-au deprins şi ei cu furatul. O rudă de-a mea a avut de-a face cu o astfel de echipă de „profesionişti“. S-au tocmit pentru bani, iar cei doi tineri sobari au spus că termină soba într-o zi, chit că muncesc şi noaptea. Seara, înainte de a se înnopta, grijulii, au pus-o pe bătrâna proprietară să se culce. „Dimineaţă totul va fi OK!“, o asigurau ei. Materialele trebuincioase, etalate din timpul zilei, au fost înjumătăţite de „meşteri“ şi au terminat într-adevăr soba către dimineaţă, dar cu ce au putut, de fapt, cu ce a mai rămas, lipind pe ici, pe colo cu ce aveau. Astfel, din trei sobe, una era furată! Săraca mea mătuşă a fost nevoită să facă soba din nou. Dar astăzi, mai nou, este păcălită la lemnele pentru foc livrate tot de samsarii locali.
Printre promişii buşteni de fag gata tăiaţi, noii tineri întreprinzători strecoară şi câte un brad, lemn ce arde repede, scoate fum şi nu lasă căldură. Şi acum camera rudei mele e plină de fum. Aşa cum e şi viaţa ţăranilor la Valea Satului. În casă, prin curte şi pe drum…
