Dezvoltarea tehnologică masivă răneşte, un aspect de cele mai multe ori ignorat de economişti, ingineri şi lideri politici. Proiectând schimbări majore ale mediului, care dezrădăcinează populaţia sau fac imposibile ajustările ulterioare, ei iau în calcul doar costurile tehnice, nu şi pe cele sociale, consideră antropologul Elisabeth Colson în lucrarea sa „Consecinţele sociale ale strămutării“ („The Social Consequences of Resettlement“, Manchester, University Press, 1971).
Dezvoltarea tehnologică provoacă suferinţă mai ales atunci când îţi este impusă, nu îi înţelegi rostul sau îţi schimbă radical viaţa. Unii oameni, însă, iubesc schimbările radicale. Mai mult, unii dintre ei, cum sunt liderii regimurilor politice autoritare, îşi pierd chiar capul după ele. Cotidianul britanic „The Guardian“ scria acum câţiva ani că, între 1949 şi 1999, în China au fost strămutate pentru construcţia diferitelor baraje nu mai puţin de 17,5 milioane de persoane, multe dintre aceste familii trecând prin mai multe strămutări.
Pe lângă durerea părăsirii definitive a locului natal, relocările aduc, de regulă, şi alte necazuri. Propaganda de stat îi asigură pe strămutaţi că sacrificiul lor pentru naţiune va fi răsplătit, că vor primi compensaţii, locuinţe şi locuri de muncă noi, numai că promisiunile sunt rar onorate, iar cei care protestează sau se opun proiectelor de dezvoltare intră automat în vizorul aparatelor de represiune ale acestor regimuri.
Pentru Lenin, comunismul însemna nu doar soviete şi putere a proletariatului, ci, în egală măsură, şi electrificare. La acest capitol, Ceauşescu, băiat de la ţară, era mai sensibil decât părintele său ideologic. Megalomania proiectelor sale industriale şi de modernizare este deja parte a imaginii personajului.
Liniştitul golf
Hidrocentrala de la Porţile de Fier, construită împreună cu Iugoslavia în a doua jumătate a anilor ‘60, e doar unul dintre megaproiectele portofoliului energetic al regimului Ceauşescu. Cum vede reporterul revistei „România pitorească“, în 1972, la doar un an după punerea în funcţiune a hidrocentralei, viitorul zonei? Un tablou curat SF:
„Multe se vor schimba în acest estuar al Porţilor, unde totul e nou şi casele stau terasat, parcă meditând la destinul nesperat al locului. Nu va trece multă apă pe Dunăre până să ajungă urbea asta la animaţia pe care o binemerită; liniştitul golf e croit, ni se pare, pentru o multicoloră flotilă de agrement, schi nautic, jocuri pe apă, în timp ce ţărmul îşi cere chiparoşii, smochinii, citricele, vegetaţia luxuriant–mediteraneeană pe care clima localnică o confirmă, în vreme ce oraşul-potcoavă ar găzdui festivaluri şi expoziţii în rezervaţia de frumuseţe a acestui bazin omogen, de unică varietate. Văd un timp (nu prea îndepărtat) când bazinul Porţilor de Fier va concura, prin interes şi afluenţă, Litoralul şi Delta, chemându-i pe oameni ca un magnet. E bine să visăm real cu ochii deschişi la Porţile Omeniei, cum le vom numi neîndoios de aici încolo“.
Desigur, putem gândi pozitiv: niciodată nu e prea târziu! Dacă însă vreţi să îl indispuneţi pe amicul sau cunoscutul dumneavoastră din Orşova, daţi-i să citească citatul de mai sus.
Cealaltă parte a poveştii locuitorilor Insulei Ada Kaleh şi a duzinei de aşezări dislocate de pe malurile Dunării odată cu construcţia hidrocentralei Porţile de Fier o aflăm din documentele arhivei Europei libere (Nr. 931/70):
„Evacuarea a pus locuitorilor două probleme principale. Pe de o parte, salvarea bunurilor acumulate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte stabilirea planurilor de viitor. Organele oficiale au rezolvat foarte simplu întâia problemă. Casele locuitorilor au fost evaluate de o comisie a cărei sarcină, se pare, a fost să determine preţul despăgubirilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Rezultatul a fost că, de pildă, o familie, în sensul mare al cuvântului, adică părinţi, copii, gineri, nurori, a primit pentru cele trei case pe care le poseda suma de 18.000 lei. Alţi locuitori au primit între 2.000 şi 1.000 de lei drept despăgubire pentru construcţii a căror valoare se ridică la cel puţin de zece ori suma atribuită. Cum însă nimeni nu se putea opune ordinului de evacuare şi cum sumele stabilite nu puteau fi modificate, fiecare s-a mulţumit cu ce a primit şi au început să-şi caute un rost. […] Locuitorilor insulei li s-au oferit două posibilităţi: să fie repartizaţi într-un alt oraş al ţării, de predilecţie în Dobrogea, sau să emigreze în Turcia. […] Evacuarea Insulei Ada Kaleh s-a desfăşurat în a doua jumătate a anului 1968 şi în 1969“.
Se spune că după ce apele Dunării au acoperit legendara insulă, stoluri de păsări s-au învârtit zile în şir deasupra locului în care instinctul le aducea în fiecare primăvară. În psihologie, senzaţia produsă de lipsa unui picior sau a unei mâini după amputare e numită „durere fantomă“. Ceva similar trebuie că au simţit sau simt şi zecile de mii de ţărani forţaţi să îşi părăsească satele pentru a lăsa loc „amenajării teritoriului“.
Satele Reunite
Între 1966 şi 1992, din România au dispărut 103 sate, mai toate binecuvântate de natură. Majoritatea şi-au găsit sfârşitul în urma politicii de sistematizare a satelor impusă de Nicolae Ceauşescu. Din cele 103, 28 au fost inundate şi şterse astfel definitiv de pe hartă.
Cele mai multe sate înghiţite de ape s-au aflat pe cursul râului Bistriţa, unde, în 1960, s-a construit unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare de la noi, Izvorul Muntelui. Situat la 35 kilometri de Piatra Neamţ, lacul se află în spatele unui baraj înalt de peste 120 de metri şi are o lungime de aproximativ 35 de kilometri. Pentru construcţia lui au fost strămutate aproape 20 de sate. Două dintre ele, Răpciuniţa şi Cârnu, au dispărut cu totul. Au fost nevoiţi să se mute atunci peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Unii au primit pământ în preajmă, alţii au trebuit să se mute la distanţe mai mari. La Piatra Neamţ există chiar străzi care au primit numele fostelor sate. Au şi un titlu generic: Satele Reunite.
Vatra satelor Chinghiniia, Lehneşti, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Râşca (comuna Ripiceni, judeţul Iaşi), Bold şi Şerpeniţa (comuna Manoleasa, judeţul Botoşani) a intrat, în 1968, sub apele lacului Stânca-Costeşti, aflat pe graniţa României cu Republica Moldova, iar populaţia a fost strămutată în alte localităţi. Barajul are o suprafaţă de 59 km² şi este în topul celor mai mari lacuri de acumulare din România.
Lovit de blestem
În anii ‘60, pe vatra veche a satului Beliş din judeţul Cluj, s-a construit Barajul Beliş-Fântânele. Casele au fost strămutate pe deal, iar satul vechi, cu vatra şi mormintele strămoşilor, a fost inundat de apele Someşului. Vara, când lacul de acumulare este secat, se pot vedea ruinele satului, în special biserica.
Construirea barajului, al cincilea ca înălţime din lume la data inaugurării (1972), a fost urmată de o scenă inspirată parcă de Bram Stocker, creatorul personajului Dracula: pe o furtună zdravănă, un fulger a lovit crucea bisericii în care tocmai se oficia o slujbă de cununie. Săgeata de foc şi-a continuat drumul şi s-a oprit în crucifixul ţinut în mână de preot, trăsnindu-l fatal. Se spune că toată povestea e rezultatul unui blestem al strămutaţilor, pentru că preotul victimă nu îi lăsase să ia cu ei morţii din cimitirul inundatului sat.
În 1962, judeţul Hunedoara a rămas fără şapte sate, intrate sub apele Lacului Cinciş. Totul a început în iulie, iar în decembrie oamenii erau deja în noile case. Numai în Cinciş erau 150 de familii. Cu un an înainte, pe raza localităţii s-au făcut cercetări arheologice care au relevat urme de locuinţe celtice. Tot în zona Cincişului s-au găsit un castru roman şi o „casa rustica“, aflate acum sub ape. Nu a contat, proiectul a fost dus până la capăt. Un localnic în vârstă n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească satul. Mergea să vadă locul fostei case vâslind de pe o anvelopă de tractor. Tot traversând lacul, a alunecat de pe plută şi a murit înecat. Întâmplări similare se cunosc şi în cazul inundării altor localităţi.
Se spune că după ce apele Dunării au acoperit legendara insulă Ada Kaleh, stoluri de păsări s-au învârtit zile în şir deasupra locului în care instinctul le aducea în fiecare primăvară.
Porțile de Fier
Proiectul energetic de la Porţile de Fier nu a afectat doar oamenii. Un singur exemplu: morunul, o specie de marină migratoare. Pentru reproducere, morunul urcă în fluvii, fiind sturionul cu cea mai lungă migraţie în amonte. Prin urmare, îndiguirile şi barajele au avut un impact major la această specie. Odinioară, morunii din Deltă urcau în amonte pe Dunăre până la Viena. În prezent, nu trec de barajul de la Porţile de Fier.
Bezid, Ierusalimul secuiesc
Într-o perioadă de căutări, nişte secui se decid să treacă la iudaism. La un moment, aproape că sunt acceptaţi ca religie oficială. Apoi, în schimb, hăituiţi. Secole. Rămân în underground şi supravieţuiesc. Numărul lor sporeşte. Apoi vin naziştii şi unii dintre ei sunt duşi în lagărele de concentrare. O parte se întorc. Sunt tot mai puţini. Apoi vin comuniştii şi decid inundarea ultimei comunităţi de sabatarieni din Ardeal: cea din Bezidul Nou.
Uneori, localităţile care urmau să fie rase de pe hartă se pare că erau alese şi cu alt scop: Ceauşescu urmărea şi pulverizarea unor comunităţi-model de convieţuire interconfesională sau interetnică, cum a fost cazul Bezidului, situat la circa 40 km sud-est de Târgu Mureş.
Cu o istorie unică, originalitatea comunităţii din Bezidul Nou e dată în primul rând de diversitatea sa. Acum un secol, comunitatea nu depăşea 700 de suflete. În rândul ei trăiau, însă, nu mai puţin de patru tipuri de credincioşi: catolici, unitarieni, greco-catolici şi secui sabatarieni. Istoria lor multiseculară se termină brusc, odată cu puseurile industriale ale comunismului.
În 1975 au început lucrările la barajul pentru lacul de acumulare. Ele sunt oprite doi ani mai târziu şi reluate abia în 1984. Cinismul regimului era fără limite: barajul care a însemnat şi pieirea satului lor natal a fost ridicat în mare parte chiar de bezideni, care s-au bucurat de oportunitatea unui loc de muncă. Puterea, bineînţeles, n-a scos o vorbă despre scopurile sale finale, de care localnicii s-au prins, cu stupoare, abia după ce au început strămutările. Unii, însă, au refuzat să părăsească locul natal, unde se aflau truda şi agoniseala lor de o viaţă, şi au preferat să dispară odată cu inundarea aşezării. În 1988, când acest lucru s-a întâmplat, rămăseseră întregi doar 12 fumuri. Plus turnurile bisericii unitariene şi ale celei catolice, care au mai rezistat o vreme apelor. Deşi proiectul lacului de acumulare s-a finalizat după 1989, localitatea nu a mai putut fi salvată, iar locuitorii săi au fost strămutaţi fără a fi despăgubiţi nici până în ziua de azi.
An de an, în august, foştii bezideni se întâlnesc pentru a ţine o slujbă de comemorare la monumentul ridicat, în 1995, în amintirea aşezării de sub ape. Pe monument scrie: „Pe fundul lacului se odihneşte Bezidul Nou. Locuitorii celor 180 de case ale satului, împrăştiaţi în cele patru zări, îl plâng şi azi. Nelegiuiţii executanţi ai dictaturii l-au distrus şi l-au inundat, fracturând astfel definitiv istoria unei comunităţi religioase unice, în care au convieţuit timp de secole, în pace, respect şi dragoste reciprocă, familii de etnii şi confesiuni diferite. Rugăciunile catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor şi sabatarienilor secui au amuţit pentru totdeauna. Fie acesta locul şi simbolul păcii între religii“.
Paradoxul proiectelor hidroenergetice din România deceniilor şase, şapte şi opt ale veacului trecut este că ele ignorau adeseori tocmai elementul în numele căruia erau implementate: omul. Folclorul urban al epocii spunea că diferenţa dintre capitalism şi socialism este aceea că în capitalism există exploatarea omului de către om, iar în socialism e invers. Proiecte hidroenergetice similare s-au implementat şi în alte ţări, diferenţa între toate acestea făcând-o însă maniera în care s-a gestionat relaţia cu cei direct afectaţi: dislocaţii.
