Sute de mii de cai au fost ucişi ca urmare a unui ordin aberant, dat de Alexandru Moghioroş.
Întâmplarea face să fi fost implicat şi eu, direct, într-o acţiune de o inepţie fără margini a regimului comunist: lupta ,,glorioasă” împotriva cailor… Era prin 1957 când, după terminarea Facultăţii de agricultură generală din Timişoara – şi, în acelaşi timp, correspondent al RL, – îmi făceam, cu acordul redacţiei, stagiul de practică de un an, la I.A.S. Sânandrei, când, într-o zi citesc în presă un discurs al lui Alexandru Moghioroş, pe atunci viceprim-ministru, responsabil cu agricultura, care, afirmase, pur şi simplu: „Vacilor le sunt mâncate coarnele de cai”.
Adică, vezi Doamne, de aceea nu aveam multe taurine, pentru că, după Moghioroş, cu fânul de cea mai bună calitate erau hrăniţi doar caii! Şi nici una, nici două, a decis diminuarea numărului lor până aproape de zero. Astfel, chiar a doua zi, sosise la I.A.S. ordinul să tăiem toţi caii şi să-i dăm la porci, iar oasele să le aruncăm într-o groapă cu var, pentru ca oameni din comisia raională, numiţi să verifice îndeplinirea ordinului tovarăşului Moghioroş, să găsească ,,probele”…
Consecinţe dezastruoase
Numai că îndeplinirea lui ar fi fost – şi în final chiar a fost – un adevărat dezastru pentru unele unităţi agricole ce aveau un sol lutos – lăcovişte – în care se împotmoleau tractoarele, adâncindu-se în el până la osie. Aproape toate muncile agricole se făceau tot cu caii, precum şi transportul îngrăşămintelor naturale, al recoltei de pe câmp, semănatul de toamnă etc. Aveau, deci, caii o largă utilizare. Practică şi economicoasă….
Ne-am întrunit cu medicul veterinar, omul ce trebuia să verifice respectarea ordinului, şi el a găsit o soluţie de compromis: să fie omorâte câteva gloabe, două-trei, carnea să fie dată la porci, apoi oasele să fie aruncate în groapa cu var. Iar restul cailor să fie donat şvabilor din Sânandrei, care, de altfel, au lucrat şi până atunci cu ei, căruţaşii fiind angajaţi cu ziua.
Hotărâre cam riscantă faţă de autorităţi, dar până la urmă a mers… Culmea a fost însă că, până ce am primit mai multe tractoare, ne făceam, ca şi până atunci, toate lucrările tot cu acei cai şi acei oameni, dar contra cost! Statistica de atunci ne arată că au fost omorâţi circa 800.000 de cai în România. Plus că s-au desfiinţat hergheliile de la Mangalia, Făgăraş – lipiţani vestiţi şi căutaţi de marile castele din vest -, dar şi hergheliile din Bonţida ori Ruşeţi.
Se cuvine, cred, să menţionăm că tradiţia creşterii cailor este, la români, extrem de veche. Nu numai că marii domnitori se bazau pe o cavalerie amplă, dar erau foarte numeroşi oamenii care prin cai au devenit vestiţi, unii având herghelii ce furnizau aceste animale chiar şi în Germania, dar şi Austriei şi altor ţări.
Conform istoricului Ştefan Meteş, erau cunoscuţi prin 1830 fraţii Ţârca, ce aveau mii de cai pe câmpiile Ţării Româneşti, iar Ion Vlad Muscalu avea o herghelie de 900 de cai pe care-i păştea prin Basarabia şi chiar în Rusia.
Apoi, Cosma Purcărea, cunoscut prin 1840 pentru herghelia sa de 800 de iepe. Din hergheliile ce păşteau pe Câmpia Bărăganului se alegeau caii cei mai frumoşi pentru a fi oferiţi vizirilor turci, regilor poloni şi chiar principilor Transilvaniei. Iar dacă este să vorbim de rase, erau cunoscuţi până în zilele noastre armăsarii arabi, caii huţuli, lipiţani, Nonius şi Noniusul Mare, denumit şi Furioso-borthstar etc. Deci exista o paletă largă de rase, iar, după destinaţie, aveam: cai uşori de curse, trăpaşi pentru şarete şi trăsuri, Nonius pentru cavalerie, Huţulul pentru zonele de munte etc. O bogăţie care a dispărut, poate, definitiv, cu excepţia hipodromurilor de concursuri cu pariuri, şi pe ici, pe colo, prin curtea vreunui ţăran sărac ce se ajută cu calul să supravieţuiască…
