Jihadist sau delincvent? Terorist sau criminal în serie? Mudjahedin sau dement? Mohammed Merah duce taina sa în mormânt. Dar viaţa merge înainte şi campania electorală s-a reluat, deşi profund marcată de teribilele evenimente din 11-22 martie. Care sunt consecinţele tragediilor de la Toulouse şi Montauban asupra campaniei electorale din Franţa, când mai puţin de o lună ne separă de primul tur al alegerilor prezidenţiale?
„Justiţia a fost făcută… şi făcută bine!” – concluziona Lionnel Luca, deputat UMP, comentând uciderea lui Mohammed Merah de către RAID, în asediul de 32 de ore şi asaltul asupra locuinţei teroristului, unde acesta se refugiase. Dar, desigur, după felicitări urmează întrebările, iar presa franceză nu se sfieşte deloc să le formuleze, cu atât mai mult cu cât, sub presiunea extraordinară a factorului timp, fiecare dintre cei 10 candidaţi încearcă să urce în sondaje în cadrul repoziţionării la care au fost obligaţi cu toţii. Moartea lui Mohammed Merah încheie, din punctul de vedere al sistemului judiciar, secvenţa tragediilor de la Toulouse şi Montauban. Dar din punct de vedere electoral, acest deznodământ închide paranteza marcată de scurtul armistiţiu impus de sângeroasele evenimente şi relansează cursa prezidenţială de pe noi poziţii.
Dreapta şi extrema dreaptă sunt în evident câştig. Conform unor sondaje, Nicolas Sarkozy a trecut în frunte, cu 30% intenţii de vot exprimate, cu 2% mai mult decât principalul său adversar, socialistul François Hollande, care până în prezent a condus fără întrerupere. Totuşi, alte sondaje foarte recente arată că 81% din francezi nu şi-au schimbat intenţia de vot – faţă de 17% care recunosc influenţa evenimentelor din 11-22 martie asupra intenţiei lor de vot. Temele care îi interesează cel mai mult pe francezi continuă să fie puterea de cumpărare (42%) şi şomajul (30%), faţă de temele cu care Nicolas Sarkozy şi-a asigurat triumful din 2007, adică securitatea (8%) şi imigraţia (8%).
Nenorocirile de la Toulouse şi Montauban au constituit pentru Sarkozy un nesperat moment de criză majoră, în care a reuşit să dea o dublă lovitură. Ca preşedinte în exerciţiu, a împrospătat memoria electoratului, făcând, o dată în plus, dovada concretă a preşedintelui-protector în acţiune, calm în mijlocul furtunii şi eficient. Ca unul dintre principalii candidaţi, a putut pune într-o lumină vie temele sale favorite de campanie, reafirmând fundamentele valorice al căror exponent este şi obligându-l pe Hollande să se retragă, cel puţin temporar, în defensivă.
Hollande va trebui să regăsească elanul şi inspiraţia unei contraofensive deosebit de energice, pentru a nu risca să intre în criză de timp, dat fiind ca prezidenţialele încep pe 22 aprilie. Neavând prilejul de a se arăta, ca Nicolas Sarkozy, în postura omului de acţiune, va propune electoratului imaginea preşedintelui reunificator şi pacificator, atacând dur mesajele de dezbinare şi stigmatizare ale dreptei. Antisarkozysmul visceral şi criza economică gestionată nedrept constituie terenul pe care François Hollande poate valoriza cu succes tema ordinii juste atât în planul social, cât în planul problemelor de securitate. Securitatea nu se realizează în detrimentul dreptăţii sociale, ci dimpotrivă, numai în armonie cu aceasta. Deşi victoria lui Hollande nu mai este la fel de evidentă ca înainte, atuurile sale se menţin, tema laicităţii, de pildă, găsind argumente solide în evenimentele de la Toulouse şi Montauban.
Competiţia se menţine aprigă şi datorită celorlalţi candidaţi, care îşi apără cu îndârjire şi competenţă şansele. Iat-o, de exemplu, pe Eva Joly, candidata Verzilor, care acuză de „violare a codului de procedură penală” în cazul asaltului RAID contra lui Mohammed Merah. Ce căuta ministrul Afacerilor Interne acolo, când operaţiunile trebuie conduse de un judecător şi, cu totul excepţional, de Parchet? Doamna Joly, fost magistrat, a condus ea însăşi asemenea operaţiuni în cazuri mult mai complicate, pentru că existau şi ostatici. Deci, nu se iartă nici o greşeală şi chiar Nicolas Sarkozy a avut prilejul să se convingă de duritatea acestei campanii.
Intenţiile preşedintelui au fost bune, el vrând să se delimiteze de poziţiile extremiste ale candidatei FN, Marine Le Pen, care denunţase imigraţia de masă drept o cangrenă a societăţii franceze, afirmând că Mohammed Merah nu este decât vârful aisbergului şi arătând cu degetul spre spectrul cartierelor întregi supuse drogurilor şi islamismului radical. „Câţi ca Mohammed Merah sunt în vapoarele, în avioanele care sosesc în fiecare zi în Franţa, pline de imigranţi, câţi ca Mohammed Merah printre copiii acestor imigranţi ne-asimilaţi?” – întrebase retoric Marine Le Pen, promiţând „să pună islamul radical în genunchi” dacă va fi aleasă.
Cum la începutul lunii martie, pe France 2, Sarkozy însuşi spusese că sunt prea mulţi străini pe teritoriul francez şi că, dacă va fi ales, va reduce la jumătate numărul imigranţilor legali, preşedintele francez s-a gândit că nu era rău să dreagă niţel busuiocul. Da, a spus Nicolas Sarkozy, e adevărat că Mohammed Merah este născut în Franţa din părinţi imigranţi algerieni, dar şi două dintre victimele sale aveau exact aceeaşi origine, fără ca aceasta să le împingă pe calea terorismului. Dimpotrivă, cei doi erau militari francezi, paraşutişti. Unde mai pui că unul dintre ei nici nu era musulman, trecuse la catolicism, dar figura lui de magrebian – adică aparenţele – l-a derutat pe jihadist. Cam asta a vrut să spună domnul Sarkozy, numai că i-a scăpat porumbelul, afirmând că cei doi militari francezi morţi erau „musulmans d’apparence”, formulă elegantă pentru a spune că aveau feţe de arabi. Cum în Franţa minorităţile etnice nu sunt recunoscute şi, în conformitate cu deviza Republicii, „Libertate, Egalitate, Fraternitate!”, toţi cetăţenii sunt de naţionalitate franceză, nici chiar Nicolas Sarkozy nu mai ştie cum să se exprime pentru a nu ofensa pe nimeni. Asocierea unei religii cu nişte trăsături fizice a fost considerată deosebit de jignitoare atât de familia militarului ucis, cât şi de adversarii politici.
În concluzie, Nicolas Sarkozy a câştigat o bătălie, dar nu războiul. Lupta electorală este fără menajamente şi rămâne deschisă oricărui rezultat.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard