În urmă cu treizeci de ani, consilierul Statelor Unite de atunci pe probleme de Securitate Naţională, Zbigniew Brzezinski, vorbea despre „un arc al crizei” care traversează Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Astăzi, evenimentele din Siria şi Pakistan, precum şi atentatele recente din Bangkok şi New Delhi, care se leagă cumva de Iran, sugerează că arcul lui Brzezinski este mai proeminent ca niciodată.
Printre pericolele numeroase care pândesc la tot pasul, cele mai de rău augur se leagă de răspunsul Israelului şi al Statelor Unite la întrebarea privind momentul în care instalaţiile nucleare ale Iranului vor deveni de necucerit, creând în Israel, după cum spunea ministrul Apărării, Ehud Barak, „o zonă de imunitate”. Unii cred că s-a ajuns deja în acest punct: Iranul şi-a plasat uraniul îmbogăţit în subteran, în apropierea oraşului sfânt Qom, sub multe straturi de granit şi totuşi sub puterea distructivă a unei bombe nucleare.
„Şoimii” israelieni susţin că acum este momentul potrivit pentru a ataca, înainte ca Iranul să-şi facă programul nuclear complet operaţional. Nu aşa de repede, avertizează Statele Unite: sancţiunile încă îşi pot atinge scopul. Aceste diferenţe sunt reale, mai ales că secretarul general al Apărării, Leon Panetta, şi-a exprimat îngrijorarea că Israelul ar putea lansa un atac asupra Iranului în primăvară.
Deplasându-se spre estul arcului, Pakistanul se afundă şi mai mult în tulburări interne. Guvernul pakistanez a aprobat o întâlnire în Islamabad cu Iranul şi Afganistanul luna aceasta, pentru a discuta despre „pacea şi securitatea” regiunii. Dar dezordinea internă pune beţe în roate eforturilor guvernului de a influenţa pozitiv evenimentele. Până acum, Pakistanul pare să fi acceptat rolul de rezistenţă distrugătoare, mai ales în Afganistan, unde gruparea Haqqani şi talibanii sunt liberi să-şi lanseze atacurile de pe teritoriul pakistanez.
În vest, situaţia din Siria se agravează pe zi ce trece. Sprijinul străin pentru rebelii sirieni nu este motivat doar de ororile comise de regimul lui Assad, dar pare că urmăreşte şi să destabilizeze protectorul regimului de la Damasc, Iranul. Efraim Halevy, fostul director general al Mossad, serviciul secret al Israelului, şi-a formulat obiectivul pe scurt: „Înlăturarea influenţei Iranului în Damasc va duce la întreruperea legăturilor cu dele-gaţii săi” (Hezbollah în Liban şi Hamas în Gaza).
Peste arc, riscurile securităţii sunt numeroase şi interconectate. De exemplu, ameninţarea ridicată de armele nucleare ale Pakistanului, pentru care mulţi se tem că ar putea să cadă în mâi-nile teroriştilor. De asemenea, trebuie luată în considerare şi încercarea Iranului – ridicată la rang de prioritate naţională – de a crea el însuşi astfel de arme. De altfel, Iranul a cumpărat de la A.Q. Kahn, „tatăl” bombei pakistaneze şi fost şef al programului nuclear al Pakistanului, tehnologia care-i permite să-şi dezvolte capacitatea nucleară.
La pericolul nuclear se mai adaugă şi extremismul islamist şi terorismul care rezultă din el, precum şi apariţia miliţiilor ideologice – talibanii şi gruparea Hezbollah. Fiecare a contribuit la transformarea regiunii în epicentrul incertitudinii globale. Şi mai este complexitatea la care se referă Brzezinski: „Stabilitatea în Asia nu mai poate fi impusă… cu forţa de armata americană”.
Dacă provocarea este ca programul nuclear de îmbogăţire a uraniului să fie oprit, „de ce nu şi Israelul?”, se întreabă alţii din regiune. Răspunsul, din pers-pectiva Statelor Unite şi a Vestului, este că în Iran nimeni nu poate avea încredere că îşi va folosi programul doar în scopuri paşnice. Dar chiar şi Statelor Unite le este clar că nici un lider iranian nu ar putea accepta umilinţa predării către civili a drepturilor asupra programului, aşa cum se stipulează în Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, la care Iranul a aderat pe vremea când era condus de şah.
N-ai nevoie de multă imagina-ţie pentru a trage concluzia că politica occidentală privind Iranul este mânată de un imperativ existenţial. Desigur, un Iran înarmat nuclear ar complica securitatea întregii regiuni, declanşând probabil o cursă a înarmării în Turcia, Arabia Saudită şi Egipt (o dată ce guvernul egiptean începe să privească în afara propriilor graniţe). Dar pericolul este că mizele sunt atât de ridicate încât cel mai mic pas greşit ar putea isca un conflict de proporţii nebănuite. Iranul a explicat deja asta, ameninţând că, dacă este provocat, va închide Strâmtoarea Ormuz (prin care trece o şesime din rezerva de petrol a lumii) şi va răspunde sancţiunilor aplicate asupra exporturilor de petrol refuzând să vândă petrol anumitor ţări europene.
Iranul are propriile griji referitoare la vecinul său, Afganistanul, unde talibanii, de la asumarea puterii în 1996, au omorât şiiţi – să nu uităm de masacrul celor 5.000 de şiiţi în provincia Bamyam. Dar lipsa de diplomaţie a Iranului în relaţiile cu Statele Unite înseamnă că nu încearcă să se implice în dezvoltarea unui tratat de pace viabil, care ar stabiliza Afganistanul după retragerea trupelor occidentale. Pe de altă parte, şi Afganistanul are multe plângeri împotriva Pakistanului, care arborează abuzurile militanţilor antiiranieni împotriva minorităţii şiite.
În loc să se caute mijloace de dezamorsare a acestor crize complexe, Statele Unite şi alte puteri mondiale nu fac decât să le multiplice. Pakistanul se gândeşte cu teamă la Afganistanul de după retragerea trupelor internaţionale şi la discuţiile secrete pe care Statele Unite le-au iniţiat cu talibanii afgani în Qatar. Iranului i se arată un băţ ca să renunţe la armele nucleare, dar nu i se oferă un morcov sub forma unei dezvoltări a schimburilor, a creşterii investiţiilor ori a posibilităţii de a pune capăt sancţiunilor care i-au ologit economia. Agonia Siriei pare că nu se va sfârşi decât după un măcel.
Într-o regiune atât de complexă, cu sensibilităţile trase de păr şi atitudinile atavice, o singură scăpare, cât de mică, ar putea fi scânteia care să alimenteze o conflagraţie, transformând arcul crizei într-un inel de foc.
Jaswant Singh, fost ministru de Finanţe indian, ministru al Afacerilor Externe şi ministru al Apărării, este autorul lucrării „Jinnah: India-Partition-Indepen-dence” şi este în prezent membru al Parlamentului Lok Sabha. Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
