„INFRINGEMENT” este un barbarism cu potenţial, ajunge să-l scrâşnească dintre măsele Theodor Stolojan şi îngheaţă măduva-n oasele populaţiei. Oamenii îşi amintesc imediat că tot cu aşa ceva i-a ameninţat şi Victor Ponta, dar pe el, normal, nu-l poţi lua în serios. Mai văd ei la ştiri că peste 100.000 de unguri au manifestat sâmbătă la Budapesta cu lozincile: „Noi iubim ţara noastră! Noi îl iubim pe Viktor Orban!” şi „Nu Uniunii Europene!”, totul roşu-alb-verde, cu imnuri de la 1848 şi cu lumânări cât bâtele de baseball, mamăăă! Gata! – pricep românaşii, că nu-s proşti, păi, cum să nu iasă bieţii maghiari în stradă, când nu una, ci trei proceduri de INFRINGEMENT au fost lansate de UE împotriva Ungariei? Cine ştie ce ne aşteaptă şi pe noi! – se căinează lumea telespectatoare, imaginându-şi grozăvii.
INFRINGEMENT. Cool! Super tare! Au avut dreptate cei care, înainte de a-l înţelege, au introdus acest anglicism în mass media de la noi. Unde eşti, Ipingescule, cu „sufragiul” tău?
Articolul îşi propune să lămurească chestiunea sancţiunilor europene. Cât de crunt loveşte mânia Bruxelles-ului? Ce se întâmplă cu statul membru al UE care devine ţinta acestei mânii? Care este adevărul despre Ungaria, din acest punct de vedere? Dar nouă, românilor, cât de tare trebuie să ne fie frică de „procedurile de INFRINGEMENT”?
„Infringement” se traduce prin „încălcare”, deci este vorba de proceduri împotriva statelor membre care încalcă normele de drept comunitar. Lansarea unei asemenea proceduri înseamnă trimiterea unei scrisori statului membru vizat, prin care acesta este atenţionat asupra încălcării constatate şi, în acelaşi timp, este somat să acţioneze pentru revenirea la normele de drept comunitar, fixându-se pentru aceasta un termen, care de obicei este de două luni. Dacă statul vizat persistă în greşeală şi după termenul-limită anunţat, se poate ajunge la Curtea Europeană de Justiţie, care judecă acel caz şi, în funcţie de sentinţă, poate aplica sancţiuni economice. Principala critică adusă acestei proceduri este încetineala cu care se avansează, procedura completă durând circa doi ani, în cel mai bun caz.
Contrar a ceea ce s-a spus în ultimul timp şi prin Ungaria şi prin România, acest tip de sancţiune nu face nici o gaură în cer, dimpotrivă, este mai curând banală, zeci de asemenea proceduri fiind deschise în fiecare an împotriva diferitelor state UE. Cum primeşte un stat lansarea acestei proceduri la adresa sa? Depinde. Deschiderea procedurii echivalează, pentru unii, cu ţintuirea la stâlpul infamiei, în timp ce pentru alţii reprezintă un titlu de glorie. Un exemplu concret este edificator: împotriva Franţei a fost deschisă această procedură în urma expulzării rromilor.
Eficacitatea procedurii este că la termen ea produce sancţiuni economice. În cazul Ungariei, guvernul Orban are nevoie de un împrumut de 15-20 miliarde de euro. În consecinţă, se crede că Viktor Orban va ceda, revenind asupra măsurilor privitoare la independenţa băncii centrale şi a autorităţii ungare pentru protecţia datelor, precum şi la statutul judecătorilor. Dacă pe 17 ianuarie 2012 s-a decis lansarea celor trei proceduri împotriva Ungariei, pe 18 ianuarie 2012 José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a anunţat primirea unei scrisori din partea premierului Viktor Orban, prin care acesta se angajează să modifice textele de lege controversate şi să coopereze cu Comisia Europeană în vederea soluţionării juridice a chestiunilor.
În ceea ce priveşte România, deosebirea dintre Viktor al lor şi Victor al nostru e ca de la cer la pământ. Viktor Orban a mers la Bruxelles şi a cerut să fie primit în Parlamentul European pentru a se explica, luptând pe toate căile ca Ungaria să nu mai fie sancţionată. Dimpotrivă, Victor Ponta s-a dus la Bruxelles pentru a cere sancţionarea României. Joseph Daul, liderul grupului parlamentar al PPE, l-a atenţionat pe Victor Ponta că sancţiunile pe care le cere nu sunt împotriva guvernanţilor actuali ai României, ci împotriva poporului român. Este adevărat că PDL face parte din grupul popularilor, dar asta nu înseamnă că Joseph Daul nu are dreptate.
În fine, ne vom ocupa şi de articolul 7 al Tratatului de la Lisabona, articol care prevede suspendarea dreptului unui stat membru de a vota în Consiliu, în cazul unor „încălcări grave şi persistente” ale valorilor pe care este întemeiată UE, adică respectarea demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităţilor. Socialiştii, liberalii şi verzii au evocat acest articol în ceea ce priveşte Ungaria, dar finalmente Ungaria a scăpat de această sancţiune. Victor Ponta ar fi dorit să fie aplicată României, dar demersurile sale nu au avut succes.
De altminteri, declanşarea acestei proceduri este atât de dificilă, încât nu a fost aplicată niciunui stat până în prezent. Este foarte greu, aproape imposibil, de întrunit cele trei condiţii necesare: 1) patru cincimi din statele membre să constate un risc clar de încălcare gravă a valorilor enumerate mai sus; 2) vot unanim în Consiliul European de constatare a unei încălcări grave şi persistente (înainte de vot, statul membru în cauză este invitat să-şi prezinte observaţiile); 3) majoritate calificată pentru aprobarea sancţiunilor. Sancţiunile – suspendări ale anumitor drepturi ce revin ţării în calitatea sa de membru UE – rămân la latitudinea Consiliului European, ele putând sau nu include suspendarea dreptului de vot în Consiliu.
În concluzie, se poate vorbi de multă prudenţă în aplicarea măsurilor, dispozitivul juridic al UE permiţând lansarea mai multor atenţionări înainte de a se recurge la mijloace mai dure, iar folosirea acestor proceduri pe post de baubau atât la Budapesta, cât şi la Bucureşti ţine de vrăjeala diversionistă.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
