În acest hazard al contextului, marile teme naţionale, ziditorii de neam şi ţară rămân în praful bibliotecilor.
Uneori e bine nu numai să aflăm ce se întâmplă şi de ce ni se întâmplă anumite lucruri.
Despre cum a ajuns Ion I.C. Brătianu să facă studiile la Paris şi cum a desăvârşit un stat modern se ştie. Mama lui a vândut o moşie. Mai puţin clar ne e cine i-a susţinut saltul lui Florin Cîţu de la un liceu energetic din Râmnicu Vâlcea, la Grinnell College din statul Iowa. Urmează, probabil, să aflăm cam tot atât cât despre epoca Mc Donaldistă a lui Victor Ponta din Parisul, aceloraşi ani, de după 1990.
Nu e un timp mai prielnic ca acum pentru lectură. Dar pentru a fi un cititor calificat trebuie să fii eliberat de constrângeri, de angoase şi de frustări. E clar pentru orice om cu minte că liberalii au făurit România modernă. Poate nicicând nu a existat un moment mai prielnic de expresie a ideologiei liberale ca acum. Dar cine să impună tema? De unde s-ar putea alege dirijorul?
Până la clarificări doctrinare, dacă or exista aşa ceva, avem la îndemână cartea “Despovărarea – simţuri şi instincte,” a ultimului ideolog liberal. Am să mă explic de ce îl consider ultimul dintr-o amplă panoplie a oamenilor de idei. Pentru cei care nu ştiu ce e acela un ideolog, le-aş explica simplu: un zămislitor de narative pentru arta guvernării ţării.
Un solitar, printre combinatori
Radu Boroianu rămâne un artist printre politicieni. El e autorul cărţii apărute la Editura Tracus Arte. A fondat PNL, a fost ministrul informaţiilor publice în guvernul Victor Ciorbea, ambasador la Berna, senator, preşedinte al ICR, regizor de vocaţie şi scenarist de rafinament, iată-l acum pitit în spatele unui personaj din carte.
Încă din titlu anunţă eliberarea. El nu s-a născut ieri. Provine din două familii de tradiţii româneşti: Boroianu şi Burileanu. Rudă, pe deoparte, cu prinţul Sturdza, a învăţat trăsăturile domneşti ale devenirii, aşa cum o explică detaliat în lucrarea memorialistică, dar şi deprinderii cititului de la unchiul Dinu Noica, celebrul gânditor de la Păltiniş.
La ce s-o fi referit fostul domnul preşedinte Emil Constantinescu atunci când a spus la lansarea cărţii: „la 30 de ani de la revoluţia la care au participat multe persoane, multe au devenit personalităţi, Radu Boroianu este o personalitate istorică”?
Vocile lumii:
“ Radu Boroianu s-a impus ca un indispensabil personaj de legătură între cele două culturi, cea franceză şi cea română.” Din scrisoarea deschisă, adresată Parlamentului, pentru susţinerea sa, semnată de Basarab Nicolescu, dramaturgul Matei Vişniec, teatrologul George Banu, scriitorul Dumitru Ţepeneag, poetul Dinu Flămând, și directorul Naționalului din Sibiu, Constantin Chiriac, atunci când forul suprem l-a demis de la ICR.
Scriptura creştină, sursă de idei liberale
Radu Boroianu rămâne unul dintre puţinii oameni cu minte din vechiul PNL. În “Despovărarea,” la 77 de ani, vede. Caligrafiază. Estompează tuşele tari. Marchează deziderate. Vindecă deziluzii. Un liberal autentic nu poate fi niciodată cu garda la pământ.
Nu judecă. Nu dă sentinţe. Are opinii. Şi nu se justifică. Aici e probă de mintoşenie, nu?
Citiţi şi răscoliţi-vă arborele genealogic! Poate vă găsiţi rădăcini şi nu mai orbecăiţi prin lume ca triştii proscrişi ai cauzelor scrise de alţii.
De ce o personalitate istorică?
Pentru că şi-a trăit timpul şi şi-a mâncat mălaiul?
Poate că domnul Constantinescu l-a cantonat (nicio legătură cu Elveţia unde a autorul a fost diplomat) în cercul îngust al personalităţilor istorice, doar pentru că ideile legate de viaţa sa nu au început şi niciun sfârşit.
“Despovărarea” nu este numai despre irepetabilul trecut, ci o lecţie de arhitectură socială, despre cum nobleţea spiritului se desparte de sfertodoxismul unora din tagma năimiţilor cu arginţii multinaţionalelor, ca Dacian Cioloş, Manfred Weber, Guy Verhofstadt.
Despovărarea de trecut
Cartea este despre legatarul dezinvolt al autorului faţă de convivii aşezaţi la masa liberală, de la tatăl Amadeo Lăzărescu, la fiul Călin Popescu-Tăriceanu şi despre despovărarea că cel din urmă ar fi avut vreodată vreun mic spirit de colegialitate. Când combinaţiile politice i-au dictat, Tăriceanu a renunţat la orice spirit colegial şi l-a demis din funcţia de preşedinte al Institului Cultural Român, semn că fostul lider al PNL e lipsit de orice scrupul.
Încă de la începutul confesionarului, “sub semnul bolnav al paradoxului,” autorul nu-şi propune să-i convingă pe “tinerii orbiţi de necunoaştere, pe cei câţiva falşi intelectuali de strânsură din jurul lui Mihai Şora”, de ce agentul paukerist al libertăţii cu belciug în nas, Mihai Şora şi-a renegat fiul, Andrei Şora, bun prieten cu autorul, ci de morala creştină, singura vrednică de a da idei lumii de mâine.
Un mărturisitor al credinţei
Poate că nu aş fi scris despre această carte dacă n-aş fi convins că ideologia (arta de a concepe idei) vine din scriptura creştină, iar autorul n-ar fi fost un personaj cu viziune şi naturaleţe.
Energofag de vocaţie, poate fi oricând o sursă pentru epoca de după tristele zile ale punerii partidului marilor brătieni la dispoziţia sistemului.
“Fără familie, fără istorie, fără o apartenenţă la o naţiune puternică, la o comunitate, viaţa nu poate rezista. Fără toate acestea, dragii mei, veţi fi nuli la capătul propriei voastre existenţe şi pierduţi complet într-un cotlon obscur, uitat sub scara istoriei,” cuprins în abundentul epistolar al autorului, poate fi un epitaf pe piatra de mormânt a celui ce a fost odată marele Partid Naţional Liberal, răpus azi de Măria Sa Sistemul.
