Actorii David Kozma şi Romulus Chiciuc sunt doi artişti români naturalizaţi în Finlanda. De curând au revenit în ţară, la Festivalul Atelier de la Baia Mare unde au prezentat spectacolul „Finnphonia no. 5.0″, o stranie „simfonie” pe texte lirice finlandeze în regia lui David şi pe muzica lui Romi.
Prima lor vizită în patria de adopţie au făcut-o cu ocazia unui turneu al trupei Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe cu faimoasa montare „Trei surori”, în regia lui Radu Afrim. În ţara aceea atât de specială şi-au cunoscut viitoarele soţii şi cum, dragostea este motorul care duce lumea mai departe (în cazul lor chiar foarte departe), s-au mutat cu arta lor cu tot în rucsac în acel colţ de Europă. Din fericire, nu au renunţat la teatru, ba chiar şi-au desăvârşit cariera. Despre cum arată viaţa unui actor român în Finlanda, am vorbit şi noi cu cei doi artişti care au făcut drumul de la Sfântu Gheorghe la Helsinki via Moscova celor trei surori.
David, cum ai devenit patriot finlandez?
David Kozma: Nu, nu cred că am ajuns patriot finlandez. Aşa ţi se pare?
Păi, dacă ne luăm după Nichita Stănescu, cel care spunea „patria mea este limba română”, şi dacă analizăm spectacolul tău bazat pe poeme finlandeze, cam aşa par să stea lucrurile.
D.K: În cazul meu e mai greu. Patria mea nu a fost nici limba română, nici cea maghiară şi nu este nici limba finlandeză.Cred că eu încă îmi mai caut propria patrie şi propria „limbă” în care încerc să mă regăsesc pe mine. Finlanda despre care e vorba în spectacol este doar Finlanda mea care nu e Republica Finlanda, cea de pe hartă. Este, dacă vrei, sentimentul meu de „Finlanda” care n-are aporape nici o legătură cu sentimentul finlandezilor despre ţara lor.
La fel de special în peisajul artistic al acelei ţări este şi teatrul vostru?
D.K: Absolut. Eu când am plecat din ţară eram pregătit să nu mai fac niciodată teatru. Nu mă regăseam în nimic din ce vedeam în spectacolele lor. Dar din păcate, eu nu pot trăi în afara artei. Este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Aşa că oricât am încercat să scap de teatru, teatrul nu a vrut să scape de mine.Dar pentru că nici acum, după cinci ani de stat acolo, nu înţeleg şi nici nu-mi place teatrul finlandez a trebuit să-mi creez propriul limbaj teatral.
Care dintre voi a plecat primul?
Romi Chiciuc: David. Apoi eu l-am vizitat şi am stat la el câteva luni. Nu m-am hotărât imediat să rămân pentru că nu ştiam dacă voi putea rezista acolo iarna. Aşa că am făcut un experiment. Dacă trec de prima iarnă, rămân.
Şi cum ai rezistat? Cu vodcă Finlandia?
R.C: Am descoperit faimoasa saună finlandeză de care acum sunt dependent.
E o adevărată instituţie saună acolo, nu?
R.C: Daaa. E chiar un spaţiu sacru. Pe vremuri, femeile năşteau în saună, morţii erau spălaţi în saună, toate deciziile politice de importanţă capitală se luau în saună. În timpul celui de-al doilea război mondial, preşedintele a reunit guvernul în saună. Au făcut o şedinţă de guvern în pielea goală.
D.K: Se zice că sauna e cel mai democratic loc de pe pământ. În spectacolul nostru avem chiar un poem dedicat saunei.
Cum sună poemul?
D.K: Fumul saunei miroase a acasă/ a copilărie, a cabană, a prezent/ mirosul este vechi/ cu toate că de fiecare dată e ca nou/ mii de ani s-a afumat/ a spălat transpiraţia bătrânilor,/ supărarea gândurilor rele/ bărbatul, femeia, nesupusul/ totul s-a înmuiat după ce-a fost bătut cu nuiaua de mesteacăn,/ s-a spălat cu apă,/ s-a uscat de vânt,/ stă acolo acum şi se miră/ unde au dispărut gândurile negre/ aceasta este sauna,/ locul de naştere al finlandezilor.
Zici că între tine şi teatrul finlandez nu e nici un fel de chimie. În schimb, poezia finlandeză văd că te inspiră mult mai mult.
D.K: Da. Cred că îi exprimă mult mai bine ca popor.
David, te simţi încă emigrant?
D.K: Am depăşit faza. Am făcut trei spectacole pe tema asta, iar acum mă simt eliberat de angoasa emigrantului.Deşi, în Finlanda, poţi trăi o viaţă-ntreagă că ei tot ca pe un corp străin te percep.
Vă privesc ca pe nişte „aliens” care veniţi să le însămânţaţi cultura?
R.C: Păi să ştii că suntem nişte aliens. Teatrul nostru li se pare SF. Partea cea mai bună a acestei experienţe este că poţi să o iei de la capăt. Eu unul mi-am descoperit vocaţia pentru muzică în Finlanda. Lucrasem în ţară cu Ada Milea, dar nu la modul constant. Şi mai e o parte bună. Nu mă simt ca omul fără ţară, ci ca omul cu două ţări şi cu două case. Sigur că atunci când sunt în România mi-e dor de Finlanda şi invers, dar asta e.
Tu, David, ce ai găsit bun în statutul de emigrant?
D.K: Faptul că eşti eliberat de presiune. Nu mai trebuie să dovedeşti nimănui nimic. Mai toţi cei care acasă aveau aşteptări de la tine nu mai sunt prin preajmă. Şi atunci eşti liber să te mişti cum vrei în viaţa ta.
Cum aţi defini modul vostru de teatru?
DK: Instalaţie audio-vizuală sau music-hall poetic.
Romi, în spectacol cânţi la vioară. La ce alte instrumente mai performezi?
R.C: La computer. Sunt foarte bun la instrumentul ăsta.
Ca Laurie Anderson.
R.C: Da. De fapt, piesa din finalul spectacolului este un omagiu adus lui Laurie Anderson.
V-a încurcat sau v-a ajutat experienţa de actori din România?
D.K: Pe mine într-un fel m-a încurcat pentru că teatrul românesc şi cel maghiar au intrat atât de adânc în mine, încât nu m-am putut adapta nici cum la teatrul finlandez. Chiar dacă vorbesc bine limba, tot nu mă pot mula pe stilul lor. Dar poate că de fapt asta e de bine.
Care e stilul lor?
D.K: Clasic şi bătrânicios. Îţi dai seama că noi care am lucrat în ţară cu Afrim nu avem „organ” pentru aşa ceva. În Finlanda, nu pot sta mai mult de 5 minute într-o sală de spectacol deşi am încercat, mi-am dat silinţa. Mă plictisesc de moarte. Şi culmea e că teatrele independente sunt chiar mai demodate decât Teatrul Naţional.
R.C: Pe mine m-a ajutat experienţa din România. În ţară lucrasem cu Ada Milea şi de la ea am învăţat ce ştiu în materie de muzică de scenă. Dar în ceea ce priveşte teatrul finlandez, eu mi-am pierdut de mult orice speranţă. E foarte mult teatru de text. Ei sunt interesaţi aproape exclusiv de text. 70% din piesele montate sunt teatru contemporan finlandez care tratează problemele lor: sinuciderile, istoria îndelungată a conflictelor cu ruşii, consumul de alcool. De-astea. Şi toate par scrise de acelaşi autor.
Mai ţineţi minte cum a fost prima voastră vizită în Finlanda?
R.C: E o experienţă de neuitat. Venisem în turneu cu „Trei surori”. Am călătorit patru zile şi patru nopţi cu autocarul. Directorul teatrului, Horaţiu Mihaiu, ne spusese: „Băi, copii, acolo e scumpă rău mâncarea aşa că să faceţi bine să vă luaţi multe conserve la voi”. Aşa se face că autocarul era plin-ochi cu conserve de peşte şi de pateu. Puteam să hrănim o armată întreagă. Multă vreme după aia nu am mai putut vedea în ochi o conservă fără să mi se facă rău.
Şi Afrim a mâncat conserve?
R.C: Nu cred. El a venit cu avionul. A ratat călătoria de patru zile cu autocarul şi mic-dejunul, prânzul şi cina constând în conserve cu hering în ulei.
