De când s-a anunțat vizita lui Iohannis în SUA, liderul PSD parcă a turbat. Dacă te uiți atent la cronologia faptelor, vei vedea că în urmă cu aproape o lună s-au dat primele semnale – prin el sau prin vocile lui. Mai întâi a ieșit Firea, cu atacul la adresa multinaționalelor; fătuca asta, aterizată în Capitală din fundul Moldovei, se ițea exact împotriva celor ce ar putea scoate din foame regiunea ei natală, cea mai săracă din Uniune. A urmat Olguța Vasilescu, și ea disciplinată în a aminti tot la a doua frază de ”mai mulți bani în buzunarele românilor” – după punctajul stabilit de consultanții israelieni. Astea două au fost dublate de Dragnea, blajinul care se plângea pe la televiziunile de partid că există ”dujmani” care nu vor binele românilor. Lângă ei, un pechinez cu lătrat de pitbull, Tăriceanu cel dezamăgit de UE, aplaudac al Brexit-ului. Toată mascarada asta de solidarizare a fost cu un scop.
Pentru NATO și Uniunea Europeană, Turcia mai e un aliat doar cu numele; recentele înțelegeri ale lui Erdogan cu Rusia și Iran obligă, practic, la o reevaluare rapidă.
Există o singură țară în care sentimentele pro-NATO și pro-Europa sunt dublate de voința impunerii unui stat de drept – asta e România.
Cu toate problemele de infrastructură, de educație, de ce-or mai fi, suntem în partea asta de lume singurii care n-au pus la îndoială oportunitățile oferite de euro-atlantism; asta ne face să intrăm în calculele marilor puteri, iar colaborarea cu NATO va intra într-o altă etapă, mult mai consistentă decât acum. Da, și suntem doar la 160 de kilometri de Crimeea.
Rusia nu are ce oferi României. Economia rusească e de lumea a treia, e de ajuns o cădere a prețului petrolului și se blochează. Nu poate oferi nici securitate – pentru că sistemul rusesc nu funcționează pe valorile democrației și nici ale pieței libere.
În acest moment, Rusia pare bețivul satului, salutat precaut ca să nu facă scandal și să ia oamenii la bătaie –
asta e „liniștea” negociată în ultimii ani.
Și acum să punem piesele la locul lor: după spusele unui fost deputat PSD, Liviu Dragnea și alții au făcut câteva vizite, din 2010 începând, în această Rusie. Lucrurile n-au fost lămurite niciodată și nicio televiziune din cele mari nu a întrebat nimic. Dar, imediat după 2010, discursul mai-marilor PSD a trecut de la socialismul bătrânicios al lui Iliescu și Năstase la unul putinist în cele mai mici detalii: naționalismul a fost noua trambulină electorală, iar de aici până la tolerarea sau chiar încurajarea unui curent eurosceptic și antiamerican a fost un pas (vezi declarațiile lui Solomon de la Vaslui: ”Eu sunt antiamerican. Ce-au adus americanii pentru mama, pentru mama voastră, pentru noi bun? (…) Au venit și ne-au împuiat capul cu reforma instituțională, cu reforma statului, cu reforma… dracu’ să-i ia!”). Ideea era, ca și acum, să prindă în mreje acea parte a populației căzută în genunchi – n-au mai spus că tocmai ei, socialiștii, au provocat cele mai dureroase julituri. Ia ultimele campanii electorale ale socialiștilor și compară discursuri și teme: naționalism, Soros, străini, multinaționale, mândrii goale; le vei regăsi la Moscova, dar și la partidele din Europa care se adapă de acolo. Războiul dintre societatea deschisă și cea închisă a deschis, după 2010, un nou front, la București – în paralel cu lupta antijustiție.
Asta a fost până acum – lumea se obișnuise cumva cu ideea că România trebuie păzită, că e deseori impredictibilă, că eforturile pentru statul de drept aici musai să fie înzecite ca să obții un rezultat cât de cât.
Dar a venit Trump, și el impredictibil (cel puțin în aparență), și plăcile geopolitice s-au mișcat iar – de data asta, în favoarea noastră. Am fi naivi să credem că Iohannis a fost invitat în SUA doar pentru farmecul lui personal; la fel în Germania, la fel în Franța. Între timp, și Grindeanu a înțeles că România e o parte a lumii, și nu a unei găști de partid – de aici evoluția lui, de la marionetă la premier în funcție.
Și pentru Trump, și pentru Merkel, și pentru Macron, România e acum parte solidă din ecuația euro-atlantică. Cu ce poate să răspundă Moscova? Aici nu e Ucraina, să trimiți tot felul de omuleți verzi – dar poți, nu-i așa, să mizezi pe omuleții roșii, cei despre care unii spun că i-ai omenit prin 2010. Să fii sigur că denumiri ca NFIUs sau NOBLE JUMP 2017 înseamnă ceva pentru analiștii ruși; și atunci omuleții roșii de la noi acaparează un partid, îl alimentează cu populism, în speranța că vor putea întoarce, de voie sau poate de nevoie, serviciile de care are nevoie Moscova. Brusc, guvernul pentru care Dragnea și-a asumat responsabilitatea nu mai e bun, de pe o zi pe alta creșterea economică nu mai e argumentul suprem, bașca faptul că nu s-au dezvoltat relațiile economice (ha, ha, ha) cu Rusia, așa cum scria în programul de guvernare pe care doar liderul suprem al PSD îl știa pe de-a-ntregul. Când? Exact în momentul în care premierul Grindeanu, așa păcătos cum o fi fost cu OUG 13, face vizite la Paris, iar Iohannis, abia venit de la Washington, își pregătește vizita la Berlin. Plus: în 20 iunie e următorul termen de judecată a lui Dragnea și pragul ăla pentru abuz în serviciu tot n-a fost scos?
Logica ultimei luni cam pe aici se mișcă. Nu doar un Dragnea care nu mai are nimic de pierdut, dispus să radă tot în jur ca să-și scape pielea, dar și un Dragnea bănuit a fi la mâna rușilor – iar aceste suspiciuni își au temelia în tăcerea despre vizitele în Rusia. Nu mai cred că doar acea viclenie șlefuită, specifică târgoveților de vechituri, îl mână pe Dragnea: omul pare ajuns din urmă de tot felul de negocieri puturoase, iar spaima de Jilava îi ascute doar simțurile. Ca oricărui infractor care știe ce-l așteaptă.
