Şi-a pierdut sau nu România busola politicii externe acum, la deschiderea celui mai nou front, pe teritoriul libian? Aduce ceva nou în acţiunea diplomatică şi militară starea de beligeranţă instituită acum peste 100 de ore de comunitatea internaţională, evident cu larga participare a colonelului-terorist de la Tripoli? Asistăm sau nu zilele acestea la o variaţiune pe aceeaşi temă? Adică, este ăsta startul încă unui război conceput după ghidul practic al doctrinei Bush sau, din contră, asistăm la o paradigmă de alt tip, mult prelucrată de raţiunile unei actualităţi atât de diferite faţă de cea de acum 5-10 ani?
Toate aceste întrebări sunt legate una de alta, iar firul invizibil care le pune laolaltă, indiferent unde şi-ar avea el capătul, trece şi pe la Bucureşti. De duminică, în presa autohtonă s-au succedat varii comentarii despre ezitările României în faţa ofensivei armate a comunităţii internaţionale, declanşată după un lobby intens al câtorva puteri, surpriză, europene. Indiferent cât de strident cred unii că ar fi trebuit Bucureştiul să-şi proclame poziţia în primele ore ale bombardamentelor, această chestiune rămâne secundară. Oricum, nu cred că este cineva, în ţara asta sau în structurile europene şi euro-atlantice, care să-şi fi imaginat o altă poziţie la Bucureşti decât cea clar orientată după cum bate vântul în cancelariile vest-europene şi în Biroul Oval.
Nici măcar nu am avea de ales. Ce este însă important de reţinut din episodul libian este faptul că Axa Bucureşti-Londra-Washington, cu care Traian Băsescu şi-a ilustrat viziunea de politică externă la începutul primului mandat, este deja depăşită, întrucât nu mai poate furniza suficient conţinut diplomaţiei româneşti. Într-adevăr, asumarea, inclusiv declarativ, a unei asemenea orientări a căzut bine la momentul 2004, când era stringentă nevoie de o clarificare sonoră a priorităţilor geopolitice ale acestei ţări, ţinând cont de vulnerabilitatea reală a României în faţa jocului de scenă al intereselor ruseşti.
Între timp însă, lucrurile au evoluat. Învăţăturile Administraţiei Bush sunt la fel de preţuite acum la Washington pe cât erau la Paris când se punea la cale invadarea Irakului. Un nou locatar la Casa Albă, o criză financiară fără precedent, calamitatea şomajului şi reforma din Sănătate au remodelat din temelii şi au nuanţat decisiv politica externă americană pentru măcar un mandat, dacă nu şi pentru următorul.
Dacă privim puţin în urmă, în România şocul terapiei post-Bush s-a resimţit imediat sub forma unei inerente dezorientări care a marcat politica externă a Bucureştiului. Nu a fost însă şi suficient ca România să se trezească de-a binelea, în ciuda tuturor semnelor că Axa se încovoiase, iar lumina nu se mai propaga drept. Dar, dacă până acum lucrurile nu au fost îndeajuns de clare, ei bine, criza din Libia ar trebui să dea suprema deşteptare. Ea demon-strea-ză că, indiferent de situaţia de moment, diplomaţia românească este obligată să-şi promoveze inte-resele pe două direcţii, nu doar pe una.
Dacă imaginarul nostru şi-a permis să neglijeze relaţia cu Europa, mizând pe legături privilegiate numai cu SUA, este cazul să revenim cu picioarele şi pe „bătrânul continent”. Dacă am fi făcut-o mai devreme, nu am fi fost acum luaţi prin surprindere de episodul libian, primul din ultimele decenii în care trei naţiuni europene s-au dovedit mai decise să-şi împingă armatele la război decât Statele Unite, primul în ultimii peste 20 de ani în care con-sultările din cadrul ONU sunt revalorizate, iar jandarmul de la Washington nu mai scoate bastonul din teacă doar din raţiuni ce ţin de impulsivitate.
Pe Libia, ezitările României nu au devenit vizibile doar de două zile, ci de cel puţin două săptămâni. Ele au fost ferm influenţate, pe de-o parte, de paşii prudenţi ai Washington-ului, iar pe de alta de perplexitatea unor oficiali români în faţa testosteronului european. Cazul Libia ne-a demonstrat că orice naţiune euro-peană cu o forţă militară relevantă se va implica, la un moment dat, infinit mai mult decât ne-a obişnuit până acum, în promovarea şi prote-jarea propriului interes naţional, chiar dacă asta înseamnă să preia monopolul beligeranţei, deţinut până acum strict de SUA.
