Tragedia care a lovit Japonia zilele trecute se poate abate oricând şi asupra altor ţări. Chiar dacă nu suntem în calea nici unui tsunami de proporţiile celui care s-a prăbuşit pe malurile japoneze ale oceanului, nici noi nu suntem pe un teren absolut sigur. În paranteză fie spus, cine s-ar putea crede în siguranţă pe un Pământ care, în adâncuri, fierbe şi se zbuciumă, mai ceva decât o fac, deasupra lui, oamenii. Poate că de aici şi vine neliniştea noastră, a tuturor.
Privim cu toţii nenorocirea din insulele japoneze şi nu ne putem opri o întrebare: oare dacă s-ar întâmpla la noi, cum ar fi? Nu cum ar fi cutremurul de opt grade şi ceva pe scara Richter, asta cam bănuim, ci cum ar fi în continuare. Câteva sugestii ne pot da filmările de la inundaţiile de anii trecuţi. Vizite înalte, daruri de pantofi cu tocuri cui, jucărele strecurate copiilor sinistraţi prin portiera întredeschisă a unui automobil de lux, promisiuni, promisiuni, promisiuni. Şi, să nu uităm asta, cetăţeni care stau la o bere, aşteptând să le facă treaba militarii şi cei de la ISU. În contrast cu asta, am văzut deja, când încă replicile nu se potoliseră, cetăţeni japonezi spălându-şi obiectele recuperate şi încercând să ia de la vreun capăt reaşezarea lumii lor pe picioarele ei.
Nu spun o mare noutate când adaug că diferenţele sunt la fel de vizibile în timpuri liniştite ca şi-n timpuri de nenorocire şi restrişte. Văd stând şi aştep-tându-şi lucrătorii zeci, sute de şantiere deschise pe drumuri publice, pe celebrul Pod Basarab, pe aşa-zisa autostradă Transilvania, peste tot. Mentalitatea lui „staí, dom’le, că nu dau turcii!” e intactă ca acum nu ştiu câte secole. Numai că acum ea nu se mai exprimă astfel, ci în cuvinte de lemn meşteşugite şi nu o mai exprimă cei care fac lucrările, ci chiar comanditarii în numele nostru, adică aceia însărcinaţi cu administrarea domeniului respectiv, primar, ministru, director general etc. Amânarea nu e o doar o tactică în fotbal, aşa cum s-a întâmplat acum nu ştiu câte decenii, la Campionatul Mondial din Mexic, sub bagheta lui Angelo Niculescu. Temporizarea e cheia victoriilor noastre, sfânta la care ne rugăm fără să recunoaş-tem. Poate de aceea ni s-a potrivit atât de bine socialismul care ne ameninţa cu un viitor de aur mereu amânat.
E limpede pentru oricine că, în cazul unei nenorociri de proporţiile celei din Japonia, amânarea ar însemna vieţi de om piedute sub dărâmături. Nu cred că aceia care nu sunt în stare să se mobilizeze ani şi ani pentru executarea unor lucrări de interes public stringent ar fi în stare să o facă în faţa unei mari nenorociri. Consolidarea blocurilor expuse în cazul unui cutremur mare se face în ritmul în care se face. Toţi cei care amână aceste lucrări trebuie să se ştie vinovaţi dinainte de moartea acelora care şi-ar putea pierde vieţile sub dărâmăturile acestor imobile. Aici se pune problema răspunderii. Cine răspunde. Mereu se găseşte cineva care să garanteze pentru câte ceva care, fireşte, nu se întâmplă. Numai că garanţia asta e falsă: nimeni nu garantează cu postul său, cu averea sa, cu te miri ce altceva care să-l usture, toţi garantează, aşa, din gură, că asta nu ne doare. Mereu auzi pe cineva, la televiziuni sau pe stradă, garantând câte ceva evident de neîndeplinit în condi-ţii-le noastre. Nimeni nu plăteşte pentru uşurătatea sa, de la miniştri la ultimii cetăţeni responsabili. Şi totuşi, ce tsunami ar putea să ne clintească din această stare absolut dăunătoare?
