Vom avea foarte mult de suferit din cauza faptului că acum trebuie să stăm în casă şi aceasta ne opreşte să muncim, ca să producem profit, care produce prosperitate, ceea ce înseamnă că va fi mai multă sărăcie, dar şi aceasta deja a fost spus.
Şi aş putea să continuu multă vreme în acest fel, pentru că sunt o mulţime de lucruri pe care deja le-am înţeles cu maximă claritate, şi totuşi suntem într-o totală necunoaştere a ceea ce se va întâmpla în viitor, în pofida faptului că fiecare dintre noi este ciucure de certitudini, ca ariciul de ţepi.
Ceea ce se întâmplă este simplu: o lume se prăbuşeşte. Cu cât această pandemie va fi de mai lungă durată şi vom fi obligaţi să stăm în case mai mult timp, prăbuşirea aceasta va fi mai profundă şi stâlpii acestei luni se vor prăbuşi, rând pe rând.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că nici firmele, deci nici băncile de exemplu nu sunt societăţi de binefacere. Scopul lor e profitul.
Primii ce vor avea de suferit vor fi aceia dintre noi care au rate la împrumuturi bancare, cu care deja aveau dificultăţi, iar acum sunt fără loc de muncă: patronii lor au închis porţile fără să aştepte nici un OUG guvernamental, plus norme metodologice, asupra amânării plăţii ratelor. Vor urma executări silite.
Apoi vor fi alţi creditaţi, care vor spune băncii: „Uite, eu am rămas în aer şi vreau să amân ratele pe şase luni, până trece chestia asta, apoi reîncep plăţile”, iar banca îi va face o procedură de aprobare a reeşalonării, cu semnarea unui nou contract, iar la final va ajunge la concluzia că nu este eligibil. Vor urma alte executări silite.
În fine, vor fi cei cărora băncile le vor aproba amânarea la plată, iar la finalul perioadei de graţie se vor afla în imposibilitatea reînceperii plăţilor, de exemplu pentru că locul lor de muncă, în comprimarea pieţei, după criză, nu va mai exista. Şi iar vor fi noi executări silite.
Iar ceea ce descriu eu aici, cu tonul acesta sibilinic, profeţind trei categorii de afectaţi persoane fizice, când mai sunt şi foarte multe persoane juridice, este numai o zgâriere superficială a ceea ce va urma. Pentru că o bancă execută silit un rău-platnic ca să recupereze banii pierduţi şi astfel să nu aibă pierdere de la acel client.
Dar ce te faci atunci când se adună o anumită masă critică de clienţi rău-platnici şi banca ajunge într-o situaţie dificilă? Susţinerea ei cine o face? Statul? Câte bănci poate să susţină statul? Una? Două? Zece? Până când? Şi mai ales cu ce costuri incluse?
Statul paternal care face plăţi pentru toţi
Astăzi, după şapte ani în care o succesiune de guverne (cu o pauză de mai puţin de un an) a prăduit bugetele ţării în diferite feluri, aşteptăm de la actualul guvern aflat în funcţie (de vreo cinci luni şi ceva) să rezolve toate problemele ţării. Executivul ar trebui să ţină în mâna sa toată această cădere.
Dar Cabinetul Orban guvernează România, o ţară puternic decapitalizată, cu zone în care legea nu se aplică. Şi face plăţi după plăţi, de parcă ar fi naşul mare, la nunta de neuitat a fiului său unic, care se căsătoreşte odată-n viaţă, în timp ce veniturile statului nu mai contenesc să scadă.
Nu-i vorbă, toate statele lumii, care sunt puternic afectate de acest downturn generalizat, procedează exact la fel. Dar de unde au pornit ele când a început căderea? Hai să vedem deficitele statelor UE la finalul anului 2018.
În primul rând, Zona Euro avea un deficit de 0,5% din PIB, iar UE 28 0,7% din PIB. Cifrele acestea sunt o medie a deficitelor statelor incluse în regiunile respective. Ele denotă o realitate defalcată pe state.
România, puternic decapitalizată, cu zone unde legea nu se aplică, face plăţi, în timp ce veniturile sale nu mai contenesc să scadă.
Conform Eurostat, Luxemburg avea +2,4% excedent, Bulgaria şi Malta +2%, Germania +1,9%, Olanda +1,5%, Grecia (acum şapte ani în faliment) +1,1%, Cehia şi Suedia +0,9%, Lituania şi Slovenia+0,7%, Danemarca +0,5%, Croaţia +0,2% şi Austria +0,1%, iar Irlanda 0%. Două state membre UE aveau deficite egale sau mai mari ca 3%: România -3% şi Cipru -4,8%.
Putem presupune că deficitul bugetar de fix -3% al României, pe 2018, a fost făcut din pix. Aşa cum ştim, pentru România, finalul anului 2019 a adus revelaţia că în realitate deficitul bugetar a fost de 4,6% din PIB.
Ce înseamnă aceasta? Că România are un disponibil financiar mult mai mic, în vremuri de criză în care sume imense de bani se duc uite-aşa, numai pocnind din degete, pentru salvgardarea crizei coronavirusului.
Şi va avea sume de bani pe potrivă mai mici pentru restartarea economiei, după terminarea crizei Covid-19 şi începerea crizei economice. Aceasta înseamnă că disponibilul financiar, pentru salvarea mai multor români de faliment personal şi a mai multor firme româneşti de falimentul afacerii, va fi mai mic. Alte state au de unde să cheltuie bani.
Să analizăm aceasta comparativ. România a avut anul trecut, conform CountryEconomy.com, un PIB de 222 de miliarde de euro. 1% din PIB-ul acesta înseamnă 2,2 miliarde de euro. Primele calcule ale efortului bugetar care va fi necesar în criza coronavirusului arată cheltuieli în echivalentul a circa 3% din PIB, ceea ce înseamnă cam 6,6 miliarde de euro.
Nu tot ce a fost viabil economic până acum va rezista şocului Covid-19
Matematic, efortul acesta bugetar ne va duce la un deficit de 7,6% din PIB. Desigur că realitatea va fi însă mai mult sau mai puţin diferită de matematică.
O parte dintre capitolele bugetare din Legea bugetului de stat pe acest an vor fi rectificate negativ, iar banii se vor duce la Sănătate, Muncă şi Economie. Lor ar putea să li se adauge şi alţi bani, în timp ce PIB-ul probabil că se va contracta.
Ieri, am publicat un articol în pagina de Economie, în care citam o declaraţie a profesorului de Finanţe-Bănci Ion Radu Zilişteanu afirmând că deficitul bugetar al României pe acest an ar putea depăşi 10% din PIB, adică 22 de miliarde de euro. Rectificarea bugetară extraordinară care va urma ne va aduce o serie de revelaţii în acest sens.
Comparaţie: Germania a avut în anul 2018 un excedent bugetar de 1,9% din PIB. PIB-ul Germaniei a fost în acel an de 3.951, iar anul trecut de 3.846 de miliarde de euro. De 19 ori mai mare decât cel al României. Ce înseamnă 1% din PIB pentru Germania? Aproape 40 de miliarde de euro! Cam cât veniturile anuale din TVA ale Olandei.
Când aşteptăm ceva de la guvernul nostru, e bine să fim conştienţi că nu tot ce aşteptăm se poate realiza. Nu este de exemplu posibil ca toate abonamentele de la toate societăţile de televiziune prin cablu, telefonie mobilă, electricitate, gaze etc. să rămână neplătite, pentru că aceasta efectiv va reprezenta o adevărată dinamită pentru bugetul ţării, faţă de care ajungerea la un deficit de 10% din PIB ni se va părea „Floare albastră”, de Mihai Eminescu.
Este de aşteptat ca, pe măsură ce criza va continua, într-un fel sau altul, mai mult decât V-ul variantei celei mai optimiste, tot mai multe firme să nu mai poată fi susţinute de stat, ai cărui bani se vor termina, în timp ce altele, aclanşate în economia de război, vor prospera şi vor câştiga bani cu care vor putea să se dezvolte până acolo unde nici cu mintea nu îşi imaginau înainte de Covid-19 proprietarii lor.
Mai trebuie să înţelegem că, oricât de cinic pare, cel care nu trebuie să cadă e în primul rând sistemul financiar-bancar, pentru că altfel restartarea economiei prin credite va fi aproape imposibilă şi România va avea de suferit enorm, iar criza economică rezultată ne va afecta dureros pe toţi. Şi că trebuie să ne luăm la revedere de la orice creştere a punctului de pensie.
