Deși mitologia virusologică s-a umflat ca o nouă Iliadă, luând-o înaintea virusării propriu-zise, a ataca alte subiecte în aceste zile poate părea frivol, dacă nu de-a dreptul autism civic. A scrie despre floricele pe câmpii sau despre anotimpurile lui Vivaldi ca antidot emoțional al pandemiei, pe lângă că intră în paradigma țării care arde și a babei care se piaptănă, ar mai avea și „darul” să întețească tradiționala neîncredere a cititorului român, înclinat să suspecteze – în cele mai multe cazuri, pe bună dreptate – malefice scopuri manipulative în spatele rândurilor care i se oferă. Ce-a vrut să spună autorul? Unde bate? Cu cine “e”? Unde vrea să ne ducă? „E” cu „ciuma roșie” sau cu „ciuma galbenă”? Sau poate „e” totuși contra epidemiei generalizate – de la fanarioți încoace – a clientelismului și lichelismului politic?
Printre comorbiditățile care ne înconjoară, dilema analistului apare insolubilă: în scrierea lucrurilor, care unghi ar trebui adoptat? Cel critic – determinat de realitatea caleidoscopică, pestriță, incoerentă din care facem parte – la adresa hotărârilor imperfecte ale decidenților de aici sau de aiurea sau unghiul cumva opiaceu al încurajării optimiste, de tip solidaritate, într-ajutorare, empatie etc.? Vorbind despre morți și lipsă de ventilatoare, demoralizăm societatea sau, de fapt, o oglindim spre a-i da o șansă de auto-corectare?
Nu credem că rolul analistului este acela de gheișă a mentalului public, menit adică să-i asigure confortul cu orice preț. Nici de propovăduitor, nici de preot, nici de pastor. Un analist neîncartiruit în serviciul nimănui nu este porta-voce guvernamentală (care, într-adevăr, conține și o latură de protejare a umorii națiunii). Analistul n-are nicio obligație în a ridica moralul nimănui.
Cum toată lumea are ceva timp, așteptând, în bidimensionala izolare, să apară la orizont platoul‚ nu atât cel sexologic, cât cel al curbei de contagiune, urmat repede de panta descendentă, e poate momentul meditativ potrivit pentru niscai clarificări a relației emițător – receptor în presa scrisă sau virtuală din bătătura dâmbovițeană.
În esență, pe înțelesul tuturor, dacă protestezi împotriva unei nedreptăți făcute de Sf. Petru – asta înseamnă că ești partizanul lui Scaraoțchi? Dacă îl critici pe Stalin, înseamnă că „ești cu” Hitler?
Dacă observi că a ieșit la iveală – potrivit HappyMed – un raport al Pentagonului, datând încă din 2017, semnalând apariția iminentă a unei pandemii respiratorii (în timp ce dl Trump ne-a spus tot timpul că nu înțelege ce este cu acest microb, numindu-l „virusul chinez”) – asta înseamnă că ești anti-american și pro-chinez?
Dacă dezaprobăm apariția fetiței Siena, pe scena emisiunii „Românii au talent”, îmbrăcată în salopeta comunistă chinezească cu steaua roșie la șapcă – asta înseamnă că realizatorii emisiunii nu sunt profesioniști sau nu le pasă ce mesaje transmit concurenții, fie și fără știința lor? Sau că părinții fetiței, români stabiliți în Statele Unite, își bat joc de memoria chinezilor striviți sub tancurile represiunii din Piața Tiananmen în 1989, doar pentru faptul că au un contract și lucrează acum în China? Ar avea cineva curajul să îmbrace un copil în uniforma nazistă?
Dar dacă ne departajăm de ideologia și metodologia Partidului Comunist Chinez (ca, de altfel, ale oricărui alt partid comunist) – asta înseamnă că suntem anti-chinezi? Dacă cineva din străinătate se departaja de Ceaușescu și de neo-stalinismul lui – asta însemna că era anti-român?
Dacă președintele Bundestagului, Wolfgang Schäuble (creștin-democrat) cheamă la “mai multă solidaritate şi integrare financiară” în Europa – asta înseamnă că își trădează șefa? A o critica pe dna Merkel pentru că refuză ideea coronabondurilor, adică refuză mutualizarea corona-șocului simetric, înseamnă că ești anti-german? Sau anti-UE?
A observa că până și tandemul franco-german de tip bielă-manivelă s-a gripat (din moment ce preşedintele Adunării Naţionale a Franţei, Richard Ferrand, cere ca „prietenia franco-germană să îşi arate eficienţa”) – asta înseamnă că ești euro-sceptic?
Dacă remarci că, la Budapesta, guvernul Orban realocă de la diverse ministere o sumă de aproximativ 3,7 miliarde de euro în scop de protecţie şi relansare economică a Ungariei – asta înseamnă că ești anti-Orban (Ludovic), despre care nu știi cât, de unde și dacă a alocat ceva pentru relansarea economică a României? Dar a-l critica pe dl Orban (Viktor) pentru acapararea – sub masca virusologică – a unei puteri vecine cu dictatura înseamnă că ești anti-maghiar?
Dacă observăm cum, pentru că nu au de unde plăti chiria, comercianții români sunt executați, în propria țară și în plină criză, de marile companii internaționale imobiliare (care o fac pe niznaiul și refuză să preia din corona-pierderi) – asta înseamnă că, după ce am scăpat, târâș-grăpiș, de ruși, cu occidentalii ni s-a înfundat?
A o critica pe dna Gorghiu – care nu poate fi pedepsită decât în felul în care dorește domnia sa… – pentru ideea ispășirii pedepsei la domiciliu înseamnă că ești anti-PNL sau că ai dori ca acest partid să fie desființat?
A observa că, potrivit datelor FMI, în timp ce – pentru stimularea economiei post-virusare – Germania scoate de la teșcherea 28,5% din PIB, Italia 21,4%, Cehia 18%, Franţa 15%, Malta 12%, iar Polonia 6,2%, România se mărginește la 2%, situându-se pe locul 53, lângă Tunisia și Togo – asta înseamnă să fii PSD-ist?
Dacă e adevărat că sistemul bancar din România (care a înregistrat un randament net de circa 1,5 miliarde de euro în 2019) nu și-a pălătit impozitul pe profit – asta înseamnă cu suntem anti-europeni? Sau, pur și simplu, doar un sat fără câini?
A denunța prostia dlui Cîțu înseamnă a-l cauționa automat pe Orlando Malagamba? Dacă Malagamba ar fi fost în continuare ministru de Finanțe, e sigur că n-ar fi comis aceleași prostii sau unele și mai mari? Nu putem ști. Putem să speculăm contra-factual, dar nu putem să tragem concluzii decât factuale. A-l absolvi, cât se poate de factual, pe Cîțu–Opiaceus prin eventualele greșeli pe care le-ar fi făcut Teodorovici–Discotecus, dacă ar fi fost în locul lui, este o decriptare greșită, auto-mistificatoare, un primitivism de cititor analfabet funcțional.
Decriptarea expandat-emoțională, prăpăstioasă, disproporționată, de rea-credință, partizană, fanatizată, a oricărui text nu poate fi decât o amăgire periculoasă, ca o călătorie într-o direcție eronată, care te rătăcește sigur.
A spune, ca ultim exemplu, că nu prea se vede luminița de la capătul tunelului – asta nu înseamnă că întunericul de acolo e mai dens decât cel din interiorul tunelului. Și nici că trebuie să ne deprimăm din atâta lucru.
