„Trecutul este o ţară străină: acolo altfel se fac lucrurile”*
În Trecut poţi fi în acelaşi timp şi cel mai zelos menestrel al unui regim criminal, şi întâiul disident al ţării. Poţi să scrii versuri precum „În vremurile grele pe care le trăim, Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare, Dezamorsând minciuna, Eroule sublim, Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare”, iar la moartea ta să se spună că ai fost un geniu literar, şi nu un geniu al duplicităţii.
În Trecut poţi să faci mulţimi de oameni să ovaţioneze pe stadioane libertatea, chiar dacă ei trăiesc ca într-o închisoare. Poţi să convingi milioane de oameni să strige că poporul e suveran, chiar dacă el, poporul, chiar dacă ei, oamenii, se zbat în cea mai umilitoare sclavie. Poţi să închini ode păcii, iar oamenii să creadă că e pace, chiar dacă războiul împotriva lor a început de mult. Iar la moartea ta să fii omagiat ca un erou al limbii române, şi nu ca un trădător al ei, nu ca un agent dublu care a pus-o în slujba agresorului.
În Trecut poţi să organizezi cenacluri în noaptea de Paşte, astfel încât tinerii care pleacă de acasă pentru a celebra Învierea să sfârşească scandând lozinci spre fala unui regim ateu. Iar la moartea ta să se spună cât de credincios ai fost pentru că ai folosit cuvântul candelă de un milion de ori.
În Trecut poţi îndemna tinerii să se iubească, pe tunuri sau pe gazon, în timp ce mii de femei mor din cauza interzicerii avorturilor. Iar la moartea ta să fii ridicat în slăvi pentru că nu ţi-a fost frică să spui adevărul.
În Trecut poţi să plângi la microfon de mila oamenilor care suferă de frig şi de foame, spunându-le că îi înţelegi, în timp ce în bârlogul tău te îndopi fără măsură şi strângi averi. Iar la moartea ta nimeni să nu spună cât ai fost de ipocrit.
În Trecut poţi să minţi milioane de oameni, iar la moartea ta să fii jelit de cei pe care i-ai minţit.
În Trecut poţi fi un individ strivit de dictatură, dar să te simţi emoţionat până la lacrimi de vorbele meşteşugite ale unui poet care îl ridică în slăvi pe dictator. Atât de emoţionat, încât să strigi şi tu în transă: „Trăiască omul care se hrăneşte cu suferinţa mea!”.
În Trecut, spiritul a învins materia. Emoţia versurilor şi a muzicii (chiar şi a celei copiate până la ultima notă după acordurile decadente ale capitalismului) este mult mai puternică decât durerea burţilor goale. Foamea cântă fals. Totuşi iubirea te înalţă.
În Trecut trăieşti veşnic în glorie. Odată adulat în Trecut, scuipaţii nici unei Revoluţii nu te mai pot atinge. Odată declarat zeu în Trecut, strigătele revoluţionarilor „Să fie judecat!” cad neputincioase la picioarele statuii tale nemuritoare.
În Trecut nu este nevoie să fii poet ca să te bucuri de glorie eternă. Pentru a primi laurii recunoştinţei veşnice poţi fi şi analfabet. Poţi fi şi un cizmar devenit Părintele Naţiei. Poţi distruge o ţară şi omorî sute de mii de oameni prin politicile tale şi, cu toate astea, urmaşii să spună că, dacă ai fi condus doar jumătate din timpul ăsta, dacă ai fi distrus doar jumătate din cât ai făcut-o, dacă ai fi omorât doar jumătate dintre oamenii pe care i-ai băgat în mormânt, ai fi rămas în istorie ca un mare conducător.
Cei ce trăiesc în Trecut nu mai pot trăi în altă parte. Este o ţară care permite o singură cetăţenie. Şi o singură sursă de trai. Ambrozia Trecutului este nostalgia. Picăturile de seninătate care le-au hrănit tinereţea contează mult mai mult decât oceanul de suferinţă sau mediocritate pe care l-au traversat la maturitate. Şi nu vor lăsa nici un gând, nici un raţionament, nici o adiere de luciditate să îi smulgă din îmbrăţişarea cu zilele care nu se vor mai întoarce niciodată. A fost frumos pentru că eram tineri! A fost frumos pentru că trebuie să fi fost ceva frumos! Gândurile astea le sunt suficiente, de altele nu mai au nevoie.
Dar cum se poate ajunge în această ţară minunată Trecutul, unde totul este posibil, unde se trăieşte atât de uşor? Foarte simplu. Nu trebuie decât să închizi ochii şi să evadezi din Prezent. Să fugi de greutăţile lui şi, mai ales, de responsabilităţile care îţi revin. Dacă vei face asta, nu numai tu, dar şi urmaşii tăi, şi urmaşii urmaşilor tăi, şi urmaşii urmaşilor urmaşilor tăi vor trăi tot în Trecut. Şi cine mai are nevoie de Viitor când Trecutul este aşa de dulce?! Şi de lipsit de griji ca însăşi Moartea.
* Fraza de început a romanului „The Go-Between” (1953), scris de J.P. Hatley
