Prezenţa lui Gheorghe Ialomiţianu în fruntea Finanţelor nu mai are sens pentru că demnitarul şi-a pierdut autoritatea, iar partidul care l-a desemnat ar trebui să-şi pună semne de întrebare cu privire la cât a putut să dea ţării după remaniere.
Sigur, protestul nu a fost autorizat, angajaţii din centrala Ministerului de Finanţe au huiduit ca la uşa cortului şi au aruncat cu resturi pe holurile ministerului după un demnitar al statului român. Apoi, stimulentele pe care oamenii din Finanţe nu vor să le piardă şi pentru care au asediat un ministru reprezintă una dintre expresiile concrete ale rezistenţei la reformă. Paradoxal, ea vine chiar dinspre cei care au mai mult habar despre finanţe decât orice altă categorie profesională.
Dar tocmai pentru că sindicaliştii s-au radicalizat atât de mult, Gheorghe Ia¬lomiţianu ar fi trebuit să rămână în minister şi să repună situaţia sub control. Avea suficiente instrumente să reuşească, pentru că totuşi nu se trăgea cu gloanţe. S-a lăsat în schimb extras de jandarmi şi de SPP, contribuind astfel la escaladarea conflictului. După acest episod, nu doar ministrul şi ministerul ies pe uşa din dos. Guvernul, în ansamblul său, şi reformele de care este nevoie ca de aer au fost vulnerabilizate în cel mai prost moment cu putinţă.
