Lumina Sfântă s-a răspândit prin voluntari. E primul Paşte din viaţa noastră, în care nu ne-am dus la biserică. Ne-am salutat prin whatsapp: “Hristos a înviat!,” am distribuit imagini de la Mormântul Sfânt pe reţelele sociale şi ne-am bucurat. Spaţiul public nu s-a desacralizat. Din contră, credincioşii l-au simţit pe Mântuitor mai aproape ca oricând. Aşa am înţeles, stând în grădină şi admirând natura, că Dumnezeu e în fiecare floare, aşa cum m-a învăţat un călugăr budist în Orientul îndepărtat. Întors acasă, duhovnicul meu mi-a spus pilda, repetată şi de Î.P.S Ioan al Banatului în Pastorala de Paşti: “un copil, aflat în pădure, a rugat un ram să-i vorbească despre Dumnezeu. Ca replică tăcută, a înflorit.”
Lumina şi roua dimineţii, tot de la Dumnezeu sunt
Marea problemă a românilor era că nu s-au putut împărtăşi cu Mirul Sfânt. Că nu au dus acasă sfintele Paşti. Dar să te speli pe faţă cu roua dimineţii nu tot o îndumnezeire e? Eu am aprins o lumânare pentru sufletele morţilor în grădină, aproape de cireşul înflorit. Am comis o impietate?
Consider că decizia Patriarhiei române de a nu organiza ceremonii fastuoase de Paşti a fost una înţeleaptă. Poate că e pentru prima oară în istoria României când Patriarhia română intră în modernitate şi susţine deciziile puterii laice.
Papa s-a rugat singur în Duminica Milostivirii
Dacă epidemiologii de sute de ani consideră că cea mai bună armă de luptă cu pandemia este distanţarea socială, izolarea şi carantina, nu putem fi mai catolici decât Papa, care s-a rugat singur în Duminica Divinei Milostiviri.
Dacă a reuşit ceva Patriarhul Daniel e să scoată evul mediu din cler, dar nu şi credincioşii din evul mediu.
Până la decizia BOR-ului mulţi preoţi vorbeau enoriaşilor despre conspiraţii, de lucrul făcut din afară, de ciuma globalistă.
Sigur că nu voi fi pe placul multor ortodocşi. Dar în susţinerea ideilor mele se aşează rândurile cronicarilor care, de la prima pandemie a ciumei negre şi până la ciuma lui Caragea, relatează despre distanţarea socială impusă, despre izolare, dar şi despre frica impusă de puterea vremurilor.
Caranta = 40
Câtă lume ştie că celebra carantină a fost decisă de dogii Veneţiei, încă din secolul XVI, când timp de 40 de zile marinarii erau ţinuţi pe vas sau izolaţi în ceea ce avea să devină cea mai frumoasă staţiune a Mediteranei, Dubrovnik, acolo unde s-au construit mari leprozerii. Astăzi, niciun ghid croat nu mai vorbeşte despre începuturile comunităţii.
Vocile lumii:
„La bolile molipsitoare, bisericile ar trebui să fie închise îndată și să se oprească orice altă adunare. Acum câțiva ani au fost câteva cazuri de ciumă ici și colo la București. Nădăjduiau să o izgonească prin rugăciuni într-o zi de sărbătoare […], dar s-a întâmplat tocmai dimpotrivă. Calamitatea s-a întins mai tare pe cale firească datorită contactului, și mai bine de o cincime din locuitori a căzut pradă încrederii în mijloace spirituale. Slujbe religioase de mulțumire, când pericolul a trecut, erau întotdeauna de dorit,” zicea călătorul Kosmeli, în anii Ciumei lui Caragea
Înainte de Ciuma lui Caragea, cioclul era un îngrijitor de bolnavi
Carantina vine de la caranta care în italiană înseamnă 40. Atât considerau medicii că e nevoie pentru ca bolnavii să se vindece. Poate nu întâmplător cifra e similară izolării lui Moise pe Muntele Sinai, timp în care şi-a delegat puterea fratelui său Aron, atunci când poporul era extrem de agitat şi neascultător. S-a întors cu Tablele celor 10 porunci, valabile şi astăzi.
În plină epocă feudală, clerul a impus teama că boala e o pedeapsă divină. Credincioşii îşi donau astfel toate averile pentru a-şi cumpăra mila.
Vă mai aduceţi aminte cum Papalitatea secole de-a rândul vindea indulgenţe?
De cum cruciaţii, împrumutaţi de Pontif, cămătarul cu acte în regulă al acelor vremi, s-au întors din Orient cu vestigii dar şi cu lepră?
Papa Clement VI, sfătuit de medici că cele două tipuri de ciumă nu au leac, a declarat anul 1350 drept An Sfânt. Pelerinilor care veneau la Roma li se dădea asigurarea că vor avea acces direct în rai, fără să mai fie nevoie să treacă prin purgatoriu.
Vă mai amintiţi de Infernul lui Dante?
Ar fi avut impact la acea vreme scrierea sa dacă omenirea nu era cuprinsă de frica de Iad? Sute de mii de pelerini au dat curs acestei invitaţii, răspândind astfel pesta, cum i se spunea ciumei, în drumul lor.
Dar totuşi, au existat şi decizii au contraire. Chiar în inima Ardealului, un tărâm milostivit de Dumnezeu cu un ecumenism demn de Europa de azi, biserica organizase un spital.
Încă din 1507, funcţiona în Sighişoara, mai precis în fostul cartier Siechhof, o biserică în stil gotic, dedicată Sfântului Duh, construită altfel decât cele din spaţiul ortodox. Avea amvonul în exterior. Bolnavii stăteau la distanţă şi ascultau slujba. Preotul ținea predica afară, din amvonul exterior, care era pus pe latura de vest, lângă intrare. Era o carantină permanentă, unde cei care se îmbolnăveau de lepră se retrăgeau. Dacă se vindecau, erau supuşi unui examen medical, şi plecau, dacă nu, mureau acolo. Până în secolul al XVIII-lea la Sighişoara a funcţionat leprozeria, mai spun istoricii. De aia i se şi spunea Biserica Leproşilor.
Dar asta a fost o excepţie. Călătorul german de origine greacă Kosmeli povesteşte despre cum în Iaşi, clerul a scos relicvele Sfintei Parascheva în 1819, iar ciuma s-a răspândit printre credincioşi.
Cioclul era un asistent social. Ciuma i-a făcut numele peiorativ
De la acelaşi autor ne-a rămas şi interpretarea actuală a cuvântului cioclu. Iniţial el era un îngrijitor de bolnavi. Pentru că în timpul Ciumei lui Caragea, adusă de apropiaţii săi din diaspora, au murit peste 60.000 de oameni, cioclii se ocupau şi de înmormântări, nimeni nu avea curajul să se apropie de ieri. Mulţi credeau că se vindecă doar prin credinţă.
Iată că azi clerul a evoluat spre binele comunităţii. Decizia Patriarhiei de a închide bisericile pe timpul pandemiei rămâne un act de curaj, dar şi de înţelepciune.
