Ce-aţi făcut, domnul Dabija, de maşiniştii dumnevoastră primesc mai multe aplauze decât starurile din spectacol?
În scena meşteşugarilor, amatorii au succes pentru că sunt de fapt cei mai potriviţi să joace aceste roluri. Sigur că ne e drag de ei aşa cum ne e de copii sau de animăluţe. Ei vin dintr-o zonă mai naivă, iar noi, cu cât suntem mai profesionişti, cu atât ajungem să apreciem mai mult simplitatea. Noi, sofisticaţii, dragă Doamne, în căutarea purităţii. Dar la ei e o chestiune de adecvare. Numai un amator poate fi perfect în acele roluri. Un profesionist poate doar să simuleze, mai bine sau mai rău, dar rămâne, totuşi, simulare. La ei e natura pură. Şi cu natura nu te poţi pune.
Aţi aruncat o privire tandră asupra modului în care se face teatru la noi sau aţi vrut pur şi simplu să faceţi mişto?
Privirea mea s-a dorit tandră, într-adevăr. Dar sigur că în spatele fiecărui gest de tandreţe se ascunde şi ceva cumplit. Dragostea presupune o relaţie extrem de intimă. Nu e o acţiune ecologistă, gen, hai să ne-ngrijim de mediu. Tandreţea intervine când iubeşti foarte tare un om, un lucru, o profesie. Şi asta poate părea multora invaziv.
Deci, nu au motive de supărare colegii pe care i-aţi „citat”?
Nu, nici vorbă. Pot să fiu mult mai rău de atât. Şi mai exact.
Puteţi să vă şi obiectivaţi?
Dacă mă dau câţiva paşi în spate, da.
Şi cum vedeţi teatrul de la câţiva paşi distanţă?
Cu bune şi cu rele. Văd o imensă agitaţie şi mult zgomot care nu ştiu dacă nu vine cumva din dorinţa de a fi băgat în seamă, de a urla „sunt aici, priviţi-mă”. Mulţi au impresia că dacă nu sunt vizibili nu există. Şi atunci preferă orice formă de promovare, provocând ei înşişi scandal, dacă e nevoie.
„Ei” fiind cine?
Uite, de pildă, Andrei Şerban face adesea exerciţiul ăsta. Îi vine poate din experienţa occidentală. Până la urmă e vorba de propria marketare. Vorbim de piaţă, nu de altceva. Eu şi cei din generaţia mea, care ne-am întărit scheletul pe vremea comuniştilor, avem o abordare mai discretă. Pentru mine arta implică ceva mai mult decât o marfă. Efortul ăsta continuu de a exista nu cred că e cel mai bun lucru pentru un artist pentru că îi diluează concentrarea. Nu se mai gândeşte la ce are cu adevărat de făcut, ci la cum să mai iasă în evidenţă. Asta îmi aminteşte de un banc de pe vremea noastră. „De ce nu funcţionează, domnule, comunismul?” „Pentru că este ca un tren în care toţi cărbunii sunt băgaţi în fluierul de la locomotivă. ” Trenul în sine mergea foarte prost, dar fluiera extraordinar. Cam aşa e şi cu concentrarea pe marketing. Din punctul ăsta de vedere, îi admir enorm pe artiştii discreţi şi modeşti.
Nu agreaţi postura de regizor demiurg ?
Poate că sună paşoptist ce spun eu, dar un spectacol nu se face de unul singur. E o evidenţă. Aşa că ideea de a scrie „un spectacol de” pe un afiş este nu numai o nesimţire sau o provocare, ci, până la urmă, o minciună. Un spectacol nu e un ciorap pe care să-l poţi croşeta singur. Se face cu actori, cu scenograf, cu păpuşari etc. Nu poţi să le faci tu pe toate decât dacă eşti Sergiu Nicolaescu. Şi atunci da, tu joci, tu regizezi, tu pui lumina. Mă rog…
În teatru nu i-ar fi ieşit nici lui…
Slavă Domnului că nu s-a inventat un Nicolaescu şi pentru teatru.
Aţi aflat de ce vă iubesc aşa de tare actorii?
Nu vreau să fiu ipocrit. Ştiu de ce. Pentru că eu construiesc împreună cu ei. Actorii adoră să creeze. Nu suportă să fie puşi cu mâna, ca pionii pe o tablă de şah. Nu sunt roboţi. În ultima vreme, relaţia regizor-actori a alunecat într-o zonă de dictatură. Sigur că dintotdeauna au existat regizori care îi abordau brutal pe actori, care îi chinuiau pentru a scoate din ei tot. Sunt şi mulţi actori care vor să fie chinuiţi pentru că numai printr-o astfel de forţare le „iese” momentul. Atâta vreme cât asta este o metodă, e ok, putem să ne şi caftim, dacă e nevoie. Ne luăm şi la palme pentru ca furia care se naşte în noi să ducă la un lucru bun. Asta este o agresiune cu scop. Numai că la unii regizori, dictatura nu e doar o metodă de lucru, ci are la bază, în realitate, o formă de dispreţ profitând, e adevărat, şi de slaba calitate a actorilor.
Montaţi mult?
Prea mult. În comunism, nu eram obligat să lucrez. Făceam teatru cu credinţă. Lucram rar şi aveam vreme să „compun”. Acum, un regizor dacă vrea să se menţină pe piaţă, face 4-5 spectacole pe an. Eu am făcut 6 anul trecut. Este mult prea mult. La un moment dat o simţi ca pe o presiune. Şi la anul urmează altele. Şi la anul celălalt, iar altele. Nu ne mai punem întrebări serioase, despre creaţie, ci ce naiba să mai montăm? De unde să mai luăm texte? Ne raportăm întotdeauna la succes, ceea ce ne transformă în mici industriaşi. Mie la ora asta, în ţară, mi se joacă 10-15 spectacole. E imens. Nu o spun ca pe o laudă.
Şi în ritmul ăsta nu secătuieşte filonul artistic?
Ăsta e unul din motivele pentru care sunt şi atâtea spectacole din categoria „jalea de pe lume”.
Nu v-aţi pierdut credinţa în teatru?
Slavă Domnnului că încă mai cred. Dar cred în tipul de teatru pe care l-a practicat Peter Brook, în lucrul făcut împreună. Nu cred nici o secundă în regizorul de tip God care vine şi pune plin de fiţe pe masă un concept pe care în realitate nu-l stăpâneşte, ci îl mimează. Cel mult îl inventează în timp ce lucrează cu actorii, cu prefăcătoriile şi crizele de rigoare. Pentru că regizorul oferă şi el un spectacol paralel, el îşi face numărul în faţa actorilor. E un exerciţiu de seducţie. Unii îl practică cu tandreţe, ca mine, într-un flirt continuu. Iar alţii cu bice, cu cătuşe, că există şi forma asta de iubire. Mai perversă, dar există.
Aţi montat de curând la Teatrul Act pe un text de Mimi Brănescu. Ce v-a atras la el?
Este ca scriitură foarte asemănătoare cu scenariile pe care lucrează regizorii din noul val. Eu sunt un bun spectator şi de teatru şi de film. Am vrut să aduc cumva genul ăsta de emoţie frustă din film în teatru. Şi de ce să nu o spun, am vrut să-i aduc pe regizorii de film la teatru. Eu eram încă dinainte de marile lor premii un fan al noului val din cinematografie. De când am văzut primele lor filme, am căzut pe spate. O scriitură extraordinară, o mână puterncă, lucrul foarte bun cu actorul şi aşa mai departe. Eu m-am dus la toate filmele lor. Pe ei însă nu i-am văzut niciodată la spectacole. Ceea ce e trist. Cum poţi face film dacă nu vezi teatru? Asta se răzbună în timp. Deja observăm în filmele lor mereu aceeaşi actori pe care şi-i pasează de la unul la altul. Nu pentru că nu ar fi şi alţii buni, ci pentru că doar pe ăştia îi ştiu băieţii. Nu numai că nu e normal, ci e chiar acultural. E împotriva meseriei. Cum adică să lucrezi cu actori şi tu să nu ştii actori. Să-i întrebi pe unii şi pe alţii şi să dai probe. Dai şi probe, nici o problemă, dar tu chiar să nu ştii fenomenul viu, unde lucrează şi ce fac de fapt actorii? Mi se pare inadmisibil.
Recunoaşteţi totuşi că cei ce merg la teatru fac parte dintr-o minoritate.
Pă da, pentru că românii nu numai că nu mai au reflexe culturale, ci se mai şi împăunează cu asta. Dar nu te poţi lăuda la infinit cu ignoranţa. Scoţi din sărite un burghez, doi, dar până la urmă, realitatea cruntă rămâne aceea că eşti un imbecil. Am ajuns să fim naţia care promovează imbecilitatea ca pe model de reuşită publică. Puţinilor oameni care au o viaţă culturală a ajuns să le fie ruşine. Îţi e e ruşine să spui că citeşti, că mergi la un concert. Cultura ca şi credinţa au ajuns lucruri intime pe care le practici în tăcere. Toţi au grijă de trupul lor, fac gimnastică, vor să mănânce morcovi cu ţărână pe ei, au grijă să nu calce pe labă căţeluşii, dar când le spui că ar trebui să aibă grijă şi de spiritul lor, dau din umeri. Nu realizează că şi îngrijirea spirituală ţine tot de sănătate. Trebuie să ne vindecăm şi bubele de pe creier nu numai pe cele de pe piele.
Dar sălile de teatru sunt pline.
Din fericire, publicul de teatru vine la spectacole pur şi simplu. Pentru că există teatru. Dar publicul mondenicios pe care l-am văzut mai ieri seară la „Depeche”-ul lui Mazilu nu vine de obicei la teatru, el a venit la o „soarea”. Nu-l vom nărăvi niciodată să vină la un spectacol adevărat, ci, cel mult, la o altă „soarea”.
Vi se pare că teatrul a evoluat în toţi anii aceştia de când lucraţi?
Cuvântul ăsta urât, „progres”, chiar există. Da, teatrul a evoluat, dar cred că doar din punct de vedere tehnologic. Tehnic poţi face orice. Nu mai ai nevoie nici de actori. Se face teatru cu handicapaţi, cu puşcăriaşi, cu animale vii sau moarte. Aşa pot să aduc şi eu o mână de băieţi de la spitalul 9, montez „Pyramus” cu ei şi ne umplem toţi de lacrimi. Extazul ăsta pe care-l încearcă unii în faţa suferinţei umane mi se pare dezgustător.
Vă plac şi tinerii regizori de teatru?
Da. Îmi place Afrim care a venit pe un mare val. În spectacolele lui te racordezi direct la lumea contemporană, cu toate ale ei, cu poezia, nebunia, frustrările, patologicul, genialitatea sau trivialitatea ei. E ca o fereastră care se deschide şi de unde eşti aruncat brusc în hău. E şocant. Teribil. Asta e lumea în care trăim şi despre ea vorbeşte Afrim. Mai sunt şi alţi regizori care lucrează mult cu textul, muncesc pe brânci, discret, poate prea discret, mă refer la Vlad Massaci, la Radu Apostol, la Cristi Juncu care, deşi nu vor fi poate niciodată spectaculoşi, nu vor face knock out sensibilitatea spectatorului cum o face Afrim, sunt totuşi regizori foarte buni şi de cursă lungă.
Sunteţi cunoscut ca un bon viveur. Mai ieşiţi din când în când cu artiştii la un vin?
Oho, oho! Şi încă cum! Recunosc că folosesc alcoolul ca pe un potenţator de stare şi că fără el nu am haz. E o formă de drog dar care asigură totuşi o comunicare absolut valabilă. Îmi plac vorbele la un pahar şi simt foarte mult lipsa adunărilor noastre de pe vremuri în care petreceam mult timp împreună. Hai că încep să semăn cu un hipiot bătrân care-şi aminteşte nebuniile din tinereţe.
