Pe 22 decembrie 1989, demonstrația din București a făcut ca Nicolae Ceaușescu să fugă cu un elicopter de pe sediul CC. La scurt timp, în București a început să se tragă, multe instituții publice fiind atacate de “teroriști”. Cine erau acești teroriști nu am aflat nici azi, la 28 de ani de atunci.
La mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu fusese anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale au pornit de dimineață către sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care pe 21 decembrie se trăgea în manifestanţi, făcând victime.
Se mergea în coloane, de la Uzinele “23 August” și Republica, dintre Pipera și Militari, spre centru, cu steaguri ce aveau decupată stema a ceea ce însemnase ani de zile Republica Socialistă România.
Au trecut peste barajele instalate în Piața Palatului și Piața Universității cu curajul celor care nu mai aveau nimic de pierdut, insuflat de dorința de libertate și de dorința de a înlătura de la putere un regim oprimant.
S-au strigat lozinci de cădere a lui Ceaușescu și a regimului comunis, în același timp, demonstranții cerând Miliției și Armatei să treac de partea lor.
În acest timp, Nicolae Ceaușescu, anunța în sediul Comitetului Central că situația extrem de gravă preia conducerea armatei și că se impune introducerea stării de necessitate în întreaga țară. Încă mai sperau să poată salva regimul. Ministrul Apărării, Vasile Milea s-a sinucis în condiții neelucidate încă, iar Atanasie Stănculescu a preluat conducerea Armatei. Acest lucru presupunea interzicerea întrunirii la un loc a mai mult de cinci oameni, în condițiile în care în centrul Bucureștiului se aflau sute de oamenii și cntinuau să vină. Situația a scăpat de sub control și manifestanții au ocupat în scurt timp atât sediul Comitetului Central, cât și Televiziunea publică. La ora 12.00, la Televiziune a fost anunțată victoria Revoluției. A fost momentul care victoria maselor a devenit o certitudine și care a insuflat continuarea protestului.
Momentul în care Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii Comitetului Central, de unde au plecat cu un elicopter. Starea de euforie generate de fuga dictatorului, de eliberare simțită de masele din stradă a devenit în scurt timp însă una de degrigoladă și haos, în momentul în care au început focurile de armă îndreptate către Televiziue și alte instituții publice fără nicio logică, neștiindu-se de unde și cum se trage, cine anume trage în cine. Cuvântul terorist era pe buzele tuturor, fără ca aceștia să fie identificați concret. În acest haos, în această stare de criză, de psihoză, lucrurile au degenerat, ajungându-se în situația în care orice intra în posesia unei arme să tragă.
Au început să apară primele victime, sirenele ambulanțelor umplând aerul. Medicii de la Ambulanța București își amintesc momentu ca o fugă haotică de la un rănit la altul, de la un spital la altul, de ore și ore în care ei nu au mai ajuns acasă.
Medicul Alis Grasu îşi aminteşte că, în 22 decembrie, multe maşini ale Salvării au fost duse în zonele de conflict. În drumul spre Comitetul Central, de unde trebuia să preia un pacient, a fost de două ori la un pas să fie lovită de gloanţe.
„Am cărat trei împuşcaţi. Apoi, am fost trimisă spre Comitetul Central, unde fusese anunţat un caz. Salvarea mergea destul de uşor. Eram toţi uşor crispaţi. La un viraj am scăpat pixul din mână. M-am aplecat să-l iau. În clipa aceea, un glonţ a trecut prin parbriz, exact în locul în care aş fi fost dacă nu mă aplecam după pix. Ne-am tras sufletul, eu şi şoferul, şi am plecat mai departe”, povesteşte Alis Grasu.
La Comitetul Central o aştepta un pacient lovit grav în abdomen. „Lângă el era un militar solid şi înalt. Păream pitică pe lângă el. M-a întrebat ce caut acolo. I-am spus: sunt medic. A strâmbat din nas neîncrezător. Nu am apucat să-i aduc mai multe dovezi. O rafală de gloanţe a străbătul culoarul rece. Pieptul i s-a umplut de sânge. M-am gândit că glonţul putea fi pentru mine şi căpitanul mi-a salvat viaţa. De două ori într-o singură zi am fost salvată, în 22 decembrie 1989”, îşi aminteşte Alis Grasu.
Medicul l-a luat pe rănitul pentru care venise, ale cărui strigăte „erau cumplite”, iar trupul militarului a rămas pe hol, întrucât pentru morţi erau trimise alte maşini.
Mai târziu, mulţi şoferi de la Salvare aveau să primească arme cu glonţ. „La un moment dat, am primit arme cu glonţ de război, fără niciun act. Unul a descărcat arma în tavan, neştiind s-o folosescă. Apoi, în teren, grupuri de revoluţionari înarmaţi opreau maşinile. Ne puneau să coborâm din salvare şi verificau parafa, ca să se convingă că suntem medici. După ce ne opreau de vreo zece ori, ne cunoşteau toate turele”, spune medicul.
„Nu mai aşteptam comenzi, plecam aproape instantaneu spre zonele de conflict. Era nenorocire: camioane, maşini de RATB, toate blocau strada. (…) La Piaţa Dorobanţi, am oprit, ne-am dat jos din maşină, cu rănit cu tot, şi ne-am ascuns lângă ambulanţă. Unii trăgeau în ambulanţă, alţii, în becul care lumina ambulanţa. Soţul meu (medicul Cristian Grasu, n.r.), care era în altă ambulanţă, mai bine poziţionată, s-a târât pe burtă spre noi ca să ne scoată din tirurile de gloanţe. Ne-am adunat toţi în salvarea în care era el şi am dus rănitul la spital. Apoi am fost chemaţi la un alt rănit, dar când am ajuns acolo erau cinci-şase oameni”, povesteşte Alis Grasu momentele trăite în 22 decembrie 1989.
„Am aflat că există morţi şi l-am întrebat pe secretarul de partid pe sănătate, Purdel, ce facem, anunţăm că sunt morţi, îi ducem la morgă, iar el a zis: «Lăsaţi, lăsaţi, nu e treaba voastră». Pe noi nu ne-a lăsat să intervenim la morţi. Salvarea mergea la cazurile solicitate. Eram atât de mulţi la Salvare că ne călcam pe picioare. Solicitările erau câteva zeci, nu ca acum, 1.200 pe zi. Sunau cam aşa: «Veniţi că în strada cutare s-a tras şi sunt două victime». Nu ştiam cine ne solicita. Sunau la 961. Luam victimele şi le duceam la spitalul cel mai apropiat”, povesteşte medical Lucia Bratu, care în noaptea de 21 spre 22 decembrie era ofițer de serviciu în fostul sediu al Direcţiei Sanitare de la Spitalul Colţea, iar dimineaţa a ieşit din gardă şi a mers la Salvare.
Doctoru mai spune că, în absenţa unor ordine, cei de la Salvare s-au organizat singuri: „De fapt, noi ne-am organizat din inerţie, aşa cum eram obişnuiţi. Factorii de conducere erau paralizaţi să nu facă ceva şi să atragă asupra lor ura mulţimii dezlănţuite. Inclusiv Miliţia era inexistentă.”.
Medicul spune că a stat cam o săptămână în Salvare, dar, pentru că erau foarte mulţi, directorul îi mai trimitea acasă.
„Prima noapte, în 21 spre 22 decembrie, a rămas şi primul secretar de partid, care abia fusese investit de două zile şi zicea că trebuie să-şi continue funcţia. Un moment delicat a fost cu o colegă. Avea un soţ «uslaş» (membru al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, n.r.). Era foarte speriată. Nişte bărbaţi au venit s-o ia. S-a ascuns în WC de frică atunci când a aflat că este căutată. Dar femeile de serviciu au predat-o. În rest, nu am simţit presiuni extraordinare”, mai spune medicul Bratu.
Nu știu câți oameni își mai aduc aminte azi că 1.142 de suflete au pierit pe strazi în decembrie 1989. Că peste 3.000 de oameni au fost răniț, iar alți 760 au fost închiși pe nedrept. O parte din numele celor care au fost răpuși de gloanțe stau scrise pe zidul amintirii din Piața Revoluției.
Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, în mare parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.
Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane – sau cel puțin așa s-a anunțat, lucru ce a făcut imediat înconjurul lumii – au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.
Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care i-a condamnat şi executat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.
