Am fost implicat, în ultimele zile, în numeroase discuții pe tema amendării legilor Justiției, cele mai multe decente, argumentate, chiar dacă era evident de la bun început că ne situam pe poziții destul de diferite. Desigur, am avut parte și de limba de lemn a sloganelor fără conținut, dar am încercat să evit pe cât posibil acest tip de abordare. Răspunzând azi la câteva mesaje, am avut o revelație interesantă: tot războiul și toată dezbaterea se poartă pe relația Justiție–politicieni. Omul de rând, neimplicatul politic este ignorat cu desăvârșire. Spun asta pentru că am realizat că și eu mă simt așa.
În urmă cu mai mulți ani, am avut parte de câteva procese în civil, în care am primit niște sentințe năucitoare pentru mine și pentru avocații mei. Desigur, am acceptat și pus în practică respectivele sentințe, deși le-am considerat profund nedrepte și am avut de tras serios de pe urma lor (procesul de acceptare a unei realități pe care o consideri profund nedreaptă este foarte dificil). Am realizat zilele acestea că absolut nimic din marea reformă a Justiției nu m-ar ajuta pe mine, om de rând, în ipoteza în care mâine ar trebui să mă confrunt din nou cu o asemenea provocare.
În ceea ce privește Justiția și interacțiunea cu ea, societatea românească a avut în ultimii 28 de ani o evoluție similară cu cea a unui pendul. Un pendul ce gravitează între două extreme: putere deplină pentru servicii și alte structuri de forță asociate (o extremă), respectiv putere deplină pentru grupuri de interese politice (cealaltă extremă).
Am început în ’90 în extrema servicii și structuri de forță. Treptat, eșaloanele doi și trei din fostul PCR au reușit să schimbe echilibrul și am ajuns în 2003-2004 (epoca Năstase) la extrema puterii depline a grupurilor de interese politice. Ca o reacție cumva logică împotriva extremei a ajuns Băsescu la putere, cu promisiunea că va aduce pendulul înapoi pe neutru. Din păcate pentru noi toți, șmecherul de port a ținut proptit în continuare pendulul pe extrema în care îl lăsase Năstase. Între timp însă, pentru a reuși această performanță, a dezechilibrat profund sistemul de justiție din România folosindu-se de mâna procuroarei ceaușiste Macovei. Apoi, când, în mod inevitabil, a scăpat pendulul din mână, acesta s-a dus taman până în extrema cealaltă. Ajutată de mărețele reforme ale Justiției impuse fără nicio dezbatere publică de sulfurosul cuplu Băsescu/Macovei, România s-a transformat cu o viteză uimitoare într-un adevărat stat al procurorilor. Stare pe care (ce uriașă dezamăgire pentru mine!) noul președinte Iohannis nu numai că a acceptat-o, dar o și încurajează.
Ceea ce se întâmplă acum se înscrie perfect în această logică a mișcării fizice a unui pendul. Un grup relativ restrâns de politicieni disperați (și, ca atare, dispuși să meargă până la capăt) încearcă să genereze o nouă pendulare. Sunt disperați fie pentru că au probleme cu justiția (se va impune la un moment dat și o discuție separată despre cât de reale și corecte sunt aceste probleme), fie pentru că realizează că pierd din puterea politică de decizie. Culmea, ca o ironie sadică a sorții, în lupta lor pentru salvarea propriei pieli și a puterii, ajung să militeze și pentru niște principii corecte și absolut necesare în chinuita noastră societate.
Nu sunt un naiv și, ca atare, nu îmi imaginez vreo clipă că, atunci când a decis să meargă până în pânzele albe pentru aceste legi de amendare, actuala putere a avut vreo intenție cât de mică legată de bunul mers al țării, de interesele oamenilor de rând și de modul în care Justiția românească îi tratează pe aceștia. La fel, sunt absolut convins că alde Kövesi, Lazăr sau Coldea nu dau doi bani pe marea masă a românilor.
Singurul lucru care contează pentru ei este linsul în fund al celui care are puterea de a-i numi și păstrarea privilegiilor colosale de care se bucură. Pentru nicio parte, nu a fost și nu este nicio clipă vorba despre mine sau despre voi, cei care citiți aceste rânduri. A fost și este vorba numai despre ei, cei care se luptă pentru putere în România.
Riscul cel mai mare care planează asupra societății românești este ca pendulul să rămână înțepenit în poziția statul procurorilor. Condițiile interne și, mai rău, cele externe sunt extrem de favorabile pentru acest scenariu.
Porcăria cea mai mare este că cei care au capacitatea să genereze o nouă pendulare nu au credibilitate și, mai rău, pot fi ușor suspectați că nu vor nimic altceva decât să mute pendulul în extrema cealaltă.
Însă drama reală a României este că nu a avut și nu are nici măcar un singur politician care, ajuns la vârf (de exemplu, ca președinte al României), să aibă puterea, luciditatea și viziunea de a opri pendulul în poziția neutră.
