In Romania – teoretic, o republica – puterea personalizata si cultul sefului au condus mai tot timpul la aparitia unui fenomen atat de monarhic precum Curtea. Oarecum inevitabil, toti presedintii Romaniei au tolerat, daca nu au patronat de-a dreptul, o Curte cvasimonarhica si, o data ce puterea tindea sa se perpetueze, totul ajungea sa depinda de pozitia Curtii si de bunavointa curtenilor. Pana intr-acolo incat chiar si sensul unei institutii esentiale pentru protectia regimului politic precum Curtea Constitutionala ajunge sa atarne de cealalta Curte. Printr-un fel de deghizare mai mult sau mai putin subtila, cei ce conduc nu sunt vizibili, cata vreme cei vizibili nu prea mai au timp sa si conduca. Iar modelul afecteaza si celelalte institutii republicane si „democratice”, astfel incat Curtile tind sa se multiplice la infinit, intr-un fel de feudalism regasit.
Cu toate ca supravietuieste de la un presedinte la altul, Curtea nu are mereu aceleasi functii si nu se manifesta in acelasi mod. Ceea ce este insa comun tuturor Curtilor care au anturat sefii de stat, pe cei de guvern sau pe sefii marilor institutii ramane transformarea detinatorilor puterii vremelnice intr-un fel de divinitati intangibile. Iar transformarea Curtii dintr-o excentricitate tolerata de public intr-un mod de a exercita puterea a generat deruta statului atat ca spatiu public, cat si ca institutie republicana. Cum Curtea nu are si nici nu poate avea vreo dimensiune publica, caci ramane, dincolo de aparente, o forma privata de influentare a sefului, aparitia si dezvoltarea sa afecteaza bazele republicane ale statului. Or, pe un asemenea fundal, reforma institutiilor – si in particular cea a statului – pare mai degraba o acomodare a sistemului de clientela la nevoile politicii centrate pe persoane, iar nu pe proiecte.
Cand Curtea Constitutionala ii da sefului statului, cum a facut-o la sfarsitul anului trecut, puteri discretionare pe care nici o alta institutie, de pilda, juridica, nu le poate controla, mecanismul republican al separatiei puterilor in stat se gripeaza. Iar dependenta psihologica si ideologica fata de presedinte, legata de traditia personalizarii cronice a politicii romanesti, nu contribuie la intarirea sistemului institutiilor publice, ci mai degraba la consolidarea sistemului cvasimonarhic al Curtilor.
Fara pasiunea republicii, fara refuzul ritual, explicit si ciclic al politicii monarhice, puterea tinde sa se transforme dintr-un instrument pentru realizarea binelui tuturor intr-un obiectiv in sine. Or, pentru ca o democratie republicana sa se impuna, ar fi nevoie si de virtuti republicane. Ar fi necesare o etica a statului si o practica a administratiei ca serviciu public. Fara traditia marilor comisi ai statului, inlocuiti de baronii si clientelele lor, republica nu se poate implini. Ramane o forma fara fond. Caci fondul il dau cetatenii, cei care dau sens republicii prin vigilenta si atitudinea lor. Doar aparent paradoxal, monarhia constitutionala de dupa 1866, cel putin pana in 1930, a fost mult mai republicana in continut decat falsele republici ce i-au urmat. Pentru ca reforma statului a fost atunci o consecinta a transformarii structurale a societatii, si nu un simplu capriciu al politicienilor.
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
