Cineastul american Darren Aronofsky face filme rar, unii ar putea spune ca e lenes sau lent. La cinci ani dupa ce a terminat facultatea, a facut "PI", iar obsesia matematica a avut ceva in comun cu celelalte filme (doar trei la numar) pe care le-a facut pana astazi. Ce au in comun "Requiem for a Dream", "Fantana" si recent nominalizatul la Oscar "The Wrestler"? Obsesia pentru obsesie si un cinema esentialmente vizual.
Mai mult decat oricare altul, "Fantana" este o experienta pur estetica, atat cat este cinemaul capabil sa ofere. Povestea de dragoste este revelatie, science fiction-ul practicat de Aronofski e poezie, iar filmul in intregul sau este o experienta atat de puternica pentru ochi, incat spectatorul, desi antrenat in o suta de ani de existenta a cinemaului, nu a fost pregatit pentru ceva atat de radical. Experienta ultima a fost, pentru cei care au apucat la momentul acela sa il vada la cinema. Jumatate din spectatori paraseau, invariabil, sala, iar cealalta jumatate, gasind calea si intrand in lumea lui Aronofski, ramaneau in transa si dupa ce luminile se aprindeau.
O poveste de dragoste care traverseaza epoci si renaste mereu la fel de puternica, cu Hugh Jackman portretizand jumatatea intregului care are o singura misiune: sa o salveze pe femeia iubita, Izzi (Rachel Weisz). Dar sa incerc sa povestesc subiectul "Fantanii" e la fel de absurd ca a rezuma "povestea" dintr-o pictura de Miro, sau o "fantezie" pentru orga de Bach. Pentru ca "Fantana" este o aventura a ochiului. Caci Aronofski face filme rar, dar asta, pentru ca cinemaul practicat de el sa poata tinde spre perfectiune.