» Noche Crist a parasit Romania dupa cel de-al doilea razboi mondial.
» A devenit una dintre cele mai importante prezente din mediul artistic american.
» Recent o parte dintre lucrarile ei au fost expuse la Muzeul Universitatii Americane din Washington DC.
Cand faimosul colectionar de arta Joe Hirshhorn cerceta exponatele unei licitatii de arta, o pereche de sfesnice roz-verzui din ipsos, in forma de sirena cu sanii dezgoliti si palarie-candelabru, l-a intrigat tocmai prin kitschul vecin cu nonsensul. Intriga s-a transformat in fascinatie si, pana la sfarsitul serii, Hirshhorn si sotia sa au dus sirenele acasa.
Senzatia e intru totul explicabila pentru oricine a vazut lucrarile lui Noche Crist. Figurinele ce par a face cultul fertilitatii, peisajele copilaresti si picturile vulgare, pisicile si, mai ales, rozul obsedant creeaza tabloul unei fetite care s-a jucat toata viata cu arta. Acesta este, conform prietenilor ei, spiritul in care romanca a creat si a trait timp de 95 de ani.
Revelatia romaneasca
Noche Crist (Maria Nicola Olga Ioan, numele ei adevarat) s-a nascut la Craiova in 1909 si a copilarit intr-un mediu aristocratic. A inceput inca de mica sa picteze nuduri, sub influenta unui unchi excentric, iar amestecul de infantil si vulgar s-a pastrat in lucrarile ei de-a lungul anilor. "Cei trei sau patru ani ai copilariei mele sunt ca imagini inghetate in timp, ca o gradina noaptea in timpul unei furtuni de vara, vizibila doar in momentul fulgerului", a scris in memoriile sale. Experienta romaneasca i-a marcat intreaga cariera artistica prin confruntarea a doua lumi: caracterul mistico-religios al majoritatii ortodoxe si cochetaria bucuresteana interbelica. O pictura in acuarela din 1945 infatiseaza actuala Piata a Revolutiei, cu statuia lui Carol I in mijlocul unei lumi agitate de camioane electorale, masini cu americani si rusi care calca binevoitori maidanezi, in timp ce dame in haine de blana barfesc indiferente la schimbarile din jurul lor.
Crist a supravietuit celor doua razboaie mondiale si, la sfarsitul anilor ‘40, in primii ani de comunism, s-a casatorit cu un ofiter american pe care l-a urmat in misiuni militare in Europa, inainte sa se stabileasca la Washington. Aici si-a reluat activitatile artistice. A inceput prin a picta si a vinde felicitari de Craciun cu peisaje ale orasului, iar de-a lungul anilor picturile, sculpturile, povestile si lumea plina de viata pe care a strans-o in jurul ei au transformat-o intr-un personaj legendar al vietii artistice din Washington. "Noche a fost provocatoare si ispititoare artistic inca de cand a venit cu acuarelele ei din Romania in 1947 si a devenit din ce in ce mai mult cu trecerea anilor", povesteste Jack Rasmussen, directorul Muzeului Universitatii Americane. Farmecul ei a stat in combinatia dintre familiaritate si necunoscut. "Cu toate ca a devenit o parte activa a vietii culturale din orasul american, arta ei a pastrat misterul unui strain", continua Rasmussen.
Folk art si pisici roz
Noche Crist a fost timp de zeci de ani activa in cercurile culturale si artistice. A tinut zeci de expozitii si a infiintat o galerie de arta in centrul orasului, in care au expus multi tineri artisti. Insa ce a creat e in afara oricarui curent artistic si nu a urmat decat personalitatea sa. "Noche Crist era o femeie incantatoare si carismatica, iar in acelasi timp enigmatica si paradoxala", spune Vivienne Lassman, curatoarea celei mai recente expozitii ale artistei. Multe dintre picturile sale pot fi privite ca arta naiva: peisajele deformate, bidimensionale, personajele schitate in miscare si culorile vesele oscileaza intre desene copilaresti si suprarealism. Mai apoi, lucrarile capata nuantele unui feminism bizar, care exploateaza corpul femeii, il dezgoleste si il imbraca apoi in blanuri. Ea insasi se metamorfozeaza treptat intr-o felina, iar totul culmineaza cu un tangou al pisicilor roz.
Noche Crist a murit in 2004, la 95 de ani. Cu doua luni inainte si-a terminat ultimul tablou. Dupa reactia initiala, sotia lui Hirshhorn a ajuns sa-i cumpere numeroase lucrari si a intrat in cercul ei de prietene. Un traseu asemanator urmeaza si vizitatorii expozitiilor: ii digera lucrarile ca pe o bomboana prea dulce, dar care dupa prima grimasa creeaza fascinatie, apoi dependenta.
