Este firesc ca baronii care au tinut cu dintii de putere in vremuri in care averile si carierele unor lideri precum Nastase, Geoana sau Iliescu o tot luau la vale sa doreasca, acum, sa-si savureze victoria – ca doar lipsa lor de scrupule, demonstrata prin modul in care au facut uz de puterea locala, a permis pana la urma supravietuirea unui PSD aproape muribund. Degeaba s-a tot laudat Nastase pe blog cu intalniri entuziaste avute cu electoratul din colturile mai "rosii" ale tarii – ei, baronii locali, au fost cei care au reusit monopolizarea puterii locale in numele si in folosul PSD, drept care sunt adevaratii eroi ai socialistilor.
Din Moldova pana in Oltenia, PSD nimiceste, de ani buni, orice boare de democratie, intr-un stil pe care nici Ion Iliescu nu l-ar fi considerat posibil – nici macar in 1990, cand le multumea minerilor pentru macelarirea bucurestenilor. Ca atare, este firesc ca Liviu Dragnea si Nicusor Constantinescu sa viseze la o noua Constitutie care ar permite o scurgere si mai mare de putere catre cele 41 de minirepublici, facilitand domnia baronilor pe o perioada nelimitata. De-acum, presedintii consiliilor judetene sunt pe punctul de a deveni minipremieri ce dispun de un cabinet propriu, selectat cu mare grija. Nu conteaza ca domnia lor, care aminteste din ce in ce mai mult de cea din fosta URSS, de satrapi ca Piotr selest in Ucraina ori Leonid Brejnev in Moldova sau, ma rog, de cea a mafiei siciliene, determinata a accepta autoritatea administratiei de la Roma doar pana la Stramtoarea Messina, este exact genul de putere la care aspira Oprisan & Co. Nici cel mai inversunat iredentist udemerist nu a cerut vreodata atata independenta locala precum acesti patrioti locali. Un prim efect scontat este, desigur, inamovibilitatea lor, inclusiv in momente de schimbare politica la Bucuresti. Vor fi buricul pamantului in judete, iar populatia – adoratoare, ademenita sau intimidata – va tot reconfirma, cu ocazia viitoarelor scrutine, aceiasi potentati clarvazatori si atotstiutori.
Analistii nu vor mai trebui sa calatoreasca pana in Turkmenistan pentru a se dumiri despre dimensiunile pe care le poate atinge autocratia locala; plaiurile mioritice vor abunda curand in portrete si ode inchinate ilustrilor domnitori locali – aspect care-l va lasa, probabil, cu gura cascata chiar si pe Adrian Paunescu. Se vor mai gasi si unii politologi care sa invoce argumente in favoarea largirii atributiilor consiliilor judetene cu o serie de responsabilitati de stat ca panaceu pentru deficientele cronice constatate la nivelul puterii centrale. Degeaba incearca Mircea Geoana sa tina piept presiunii domnitorilor provinciali – alternativa sa referitoare la infiintarea unei retele de ministere in vederea absorbirii fondurilor UE are putine sanse sa reziste in fata solicitarii bosilor locali de recunoastere a ambitiilor si puterii lor.
Victoria baronilor va fi consfintita atunci cand Ion Iliescu va considera ca a sosit momentul crearii de facto a celor 41 de minirepublici. Nici unul dintre baroni nu pare a avea, deocamdata, veleitati de voievod, dar ne putem astepta de pe acum la fel de fel de minirazboaie purtate de cate un Napoleon judetean cu altul. Pana la urma, era Iliescu are sanse sa intre in istorie drept una eminamente coerenta comparativ cu vremurile ulterioare, caracterizate printr-o inedita fragmentare a puterii – ca doar ambitiile pasalelor provincialiste cresc constant, precum se vede. Din moment ce aspira la responsabilitati ce intra in atributiunile puterii centrale, cine stie ce le mai da prin cap: sa formeze armate locale proprii pentru cazul in care un alt judet ar decide sustinerea ereziei revenirii la puterea centrala, sa ia imprumuturi bancare de pe piata financiara internationala, sa elaboreze o politica externa proprie, trimitandu-l pe complet eclipsatul Geoana la plimbare prin lume pentru a vorbi pe scenele internationale despre Vrancea si Mehedinti etc.
41 de napoleoni proviciali incearca in prezent sa plaseze Romania pe o cale inedita, reformuland in baza argumentului absorbtiei fondurilor europene principiul subsidiaritatii si visand cu ochii deschisi la deschiderea unui nou capitol in istoria guvernarii tarii. Tare ma tem insa ca experimentul romanesc va semana, intr-un final, mai putin cu administratia intalnita in cantoanele helvetice si infinit mai mult cu haosul din Zimbabwe sau Congo – state la care atat mucalitii, cat si scepticii romani fac, de ani buni, o constanta trimitere comparativa.
