In fine, dupa ce masa rituala a lui Isus – il Cenacolo, cum ii spun italienii –, pictata in manastirea dominicana din Milano Santa Maria delle Grazie, a facut obiectul unui mare succes de public in proza de mistere a lui Dan Brown si dupa ce viziunea dantesca a lui Hieronymus Bosch a trecut din pictura intr-un clip muzical de mare succes cu cativa ani in urma, prezenta campanie electorala a adus o viziune indrazneata. PSD Arad a iesit la inaintare cu o imagine electorala demna de orice antologie, prezentandu-si candidatii in atitudini si intr-un decor ce evoca izbitor cina leonardesca. Gaselnita omului de imagine platit pentru aceasta n-ar fi deloc rea, forta de impact a capodoperei maestrului renascentist din Florenta beneficiind si de voga danbrowniana, mult mai recenta. N-ar fi rea daca n-ar da-o urat de tot in bara, din mai multe puncte de vedere. O mica staruinta asupra acesteia se poate dovedi benefica in masura in care ea dezvaluie mecanismele unei gandiri ce s-ar dori pragmatice si eficiente, fara complexul unei table de valori proprii sau a unor principii de respectat.
Intai de toate, alaturi de cei doisprezece eligibili – sau, mai exact, in centrul lor – nu sta nici un protagonist cu veleitati isusiace, christice. Cina celor doisprezece este decapitata, echipa a ramas fara liderul charismatic pe care tipicul iconografic imitat il presupune si pe care, inca de la inceputurile partidului, formatiunea politica iliesciana il etala; ceea ce aminteste nu numai diferenta masiva intre ceea ce pretinde, dincolo de vorba, mesajul de fata – aducerea in avanscena a Salvatorului –, ci si adevarul unui PSD care nu isi identifica liderul, a unei aglomerari partinice fara personaj central.
Remarc in treacat si brevetarea despuierii de identitate, din cate cunosc eu, PSD nefiind reprezentantul democratiei crestine. Ridicol nu este ca, in acest fel, recurgand la recuzita biblica, se smulge din mainile rahitice ale taranismului un element pretios in definirea lui. Este, de altfel, o optiune pe care si alianta oarecum neasteptata dintre acelasi partid si biserica dominanta din Romania o ilustreaza, contrariind ideea de social-democratie acreditata la noi in trecut si pana si astazi in alte tari. Ridicola si inadecvata este dorinta de a mana pana si painea oamenilor in sutana, ei fiind cei care, prin natura vocatiei si a formatiei, sunt chemati sa gestioneze reprezentarile sacrului in istorie. Aceasta aminteste, de altfel, ambiguitatea unei raportari de mai multe decenii la viata ecleziastica, aliantele de azi fiind prefatate de uzurparile si persecutiile de ieri, de colaborationismele intemeiate pe intimidari si represalii ale unei extreme stangi cu care PSD nu se identifica, dar de naravurile careia nu se stie intotdeauna detasa suficient.
"Eu cred intr-o echipa unita", proclama mesajul inscris deasupra ferestrelor, incadrand primele doua cuvinte intr-un chenar. Dar sublinierea aceasta abia atrage atentia asupra confuziei – voite – care se face intre credinta religioasa si increderea atee sau macar seculara fata de o idee, o echipa, un proiect. Este drept, confuzia respectiva nu este lipsita de precedente prestigioase. Cand, in vechime, romanul vorbea de "lege", el nu avea in vedere o cutuma juridica, ci credinta crestina. si atunci, in Evul Mediu, se producea o alunecare de sens, numai ca ea evolua intr-un sens contrar, dinspre legalismul Imperiului Roman catre marturisirea de credinta crestina a medievalitatii.
Cat de unita poate fi "echipa" adunata in jurul cinei ritualice a Mantuitorului isi aminteste oricine, asa incat, reflex, incerci din prima clipa sa identifici care dintre figurile ansamblului este distribuita in rolul lui Iuda. si asta iarasi submineaza mesajul de incredere in partidul glorificat de afisul electoral discutat aici, pentru ca el pare ca una zice si alta serveste. Daca nu cumva te duci cu gandul mai departe, generalizand pe seama vietii politice care, in aceasta viziune, promite unitate, dar ofera discordie si tradare.
Una peste alta, ceea ce initial parea o alegere indrazneata, dar cu impact benefic, se dovedeste in final o optiune dezastruoasa, intrucat lanseaza mesaje ambigue si submineaza fara eforturi deosebite credibilitatea celor asezati in prezidiul din fotografie.
