Statul este puterea intruchipata in institutii pe un teritoriu delimitat in conformitate cu o anumita traditie legislativa si politica si recunoscut de vecini ca atare. Dar, pentru ca institutiile sale sa poata activa nestingherite, indeplinindu-si misiunea, ele se cer alimentate cu resursele necesare. De aici, necesitatea taxelor si impozitelor, recunoscuta, in virtutea traditiilor si, uneori, chiar si a convingerilor personale, de majoritatea cetatenilor unei democratii.
Statul roman corespunde fara probleme acestei definitii, permitandu-le cetatenilor sai sentimentul reconfortant ca totul e in regula. Problema este insa ca, pentru a face definitia de mai sus adecvata, trebuie adaugat ca statul este chemat sa reprezinte interesul. Or, nu este deloc sigur ca in Romania statul se preocupa de acesta. Nici nu este de mirare ca lucrurile stau astfel cata vreme articolul 1, titlul intai din Constitutia in vigoare are drept subiect Romania, si nu pe cetatenii sai. Trebuie asteptat sa ajungi la articolul 5 pentru ca problema cetateniei sa survina; nu si a cetateanului insa. Pentru a intra in discutie, acesta mai are de asteptat pana la titlul al doilea.
Asa petrecandu-se lucrurile, de ce ar starni uimire sau nemultumire faptul ca, in loc sa se preocupe de interesul public, statul roman manifesta – prin vocea acelora care dau carnatie si concretete institutiilor sale – mai cu seama grija pentru propriii fii, angajatii nemijlociti ai institutiilor statale?! Acuzele presedintelui la adresa Guvernului – ca ar face politica unui mare magnat al petrolului, si nu pe cea a tarii –, acuzele sefului Guvernului la adresa presedintelui ca sprijina propriul grup de privilegiati, eterna preocupare a parlamentarilor de a-si vota noi salarii si privilegii, mereu mai mari, sunt, probabil, doar reflexul concret al acestei situatii constitutionale. Romania a devenit o plapuma sub care fiecare isi piteste propriile jucarii si jocuri, dupa plac.
Cea mai recenta isprava a guvernantilor, tentativa de a impozita pana si premiile de sfarsit de an, cadourile, cate si mai cate, atrage atentia ca membrii clasei politice si-au pierdut total simtul realitatii si al masurii, actionand ca o capusa pe seama populatiei, numai buna de spoliat, actor episodic si palid al propriei Constitutii, pline de abstractiuni fornaitoare. Dar, pentru a fi drepti, e bine sa spunem si ca indreptatiri pentru un asemenea comportament imoral si cinic, nonsalant si inacceptabil se gasesc din plin in trecutul nostru. Dupa ce, intr-o epoca initiala, statul feudal percepea taxe mai degraba ca urmare a concesionarii dreptului la tranzitare si desfacere catre negustorii straini, ulterior sistemul de plati si de dari catre autoritatea centrala a devenit mult mai sofisticat. In sec. al XVI-lea deja devenise presant sa se jupoaie cat mai zdravan supusii, astfel incat sa fie multumiti si sultanul, dar si domnitorul insusi. Iancu Sasu’ "… de lacomie mare ce avea, trimisa sa ia a zécea din boi in toata tara". Dar, dintre darile de odinioara – care ar putea sluji drept imbold legislatorilor de astazi –, cateva merita, prin ingeniozitate, sa fie amintite aici, cu speranta ca anii care vin le vor reinstala in drepturi: darea calului catre domnitor, la fiecare tranzactie funciara, ar permite revenirea la traficul si transportul de marfuri cu patrupede, mult mai ecologic decat automobilele, lasand casta notarilor cu buza umflata si umpland hergheliile stapanirii cu bidivii. Cunita – adica darea din Moldova medievala constand in cate o piele de jder pentru fiecare cununie – ar enerva societatile de protectie a animalelor, dar ar permite acumularea de bani seriosi pe seama autoritatilor prin export. Dusegubina, in acceptiunea ei larga reprezentand rascumpararea in bani sau in vite, in conformitate cu obiceiul pamantului, perceputa de catre obstile satesti pentru omor, adulter sau rapire de fete, platita de cel vinovat sau de proprietarul locului unde se savarsise fapta, ar umple de bani anumite primarii si consilii judetene. Ce sa mai vorbim de cincisprezecimea oilor, de fumarit, de capitatie si patenta – atatea si atatea frumuseti acum aparent apuse ale fiscalitatii de odinioara?!
Ramane singular cazul lui Petru schiopul, a carui constiinta patriotica este atipica. "Mai apoi vazandu nevoia tarai, ca turcii pre obicéiul lor cel spurcat si neastamparatu de lacomie, trimisera de cerea bani, sa le dea mai mult decat era adetul tarai, facu sfat cu boierii, ce vor face, cum vor putea radica si alte dari, carile n-au mai fostu. Ca nu-i de aceasta, ca doara nu va putea plati aceasta data tara, ci este ca sa face obicéi, carile nu va mai iesi si aceasta vor lua si altile vor izvodi, cum s-au si tamplat. si s-au ales sfat acestii nevoi, ca sa sa inceapa de la altul, iara nu de la dansul. si décii sa gati sa sa duca din tara, macara ca boierii cu totii apara sa nu sa duca din tara, ci sa dea acea nevoie, ca altii vor da si tara tot nu va haladui". Boierii aveau dreptate, dar exemplul lui Petru schiopul ramane singular nu doar pentru epoca lui, ci si pentru Romania zilelor noastre.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
