Traim toti cu inchipuiri de tot felul privind viata noastra, viata lumii. Aceste inchipuiri sunt cel mai adesea nepotrivite, suparatoare, caci ele suprapun imagini ce masluiesc realitatea si aduc apoi tulburari in fiinta noastra. Iata ce spune, in acest sens, filosoful stoic si imparat roman Marc Aureliu (121-180) in cunoscuta sa lucrare "Catre mine insumi": «Cat este de usor sa zagazuiesti fluxul inchipuirilor si sa le stergi, fie cand sunt suparatoare, fie cand sunt nepotrivite cu natura ta si sa te pastrezi intr-o desavarsita seninatate a spiritului»
si ma gandeam… Iarta-ma, Imparate, dar eu nu cred ca e asa de usor sa ne stergem reprezentarile, inchipuirile, adeseea prostesti, pe care ni le facem despre noi si despre lumea in care traim. Cel putin cand e vorba de propria persoana… Ne vedem chipul fiintei noastre impodobit cu tot felul de "calitati": eu sunt destept, eu sunt cinstit, eu sunt evlavios, eu slujesc adevarul si numai adevarul, eu ma sacrific pentru tarisoara etc., etc. Cu cat suntem mai pitici ca statura morala, intelectuala, cu atat ne inchipuim, ne vedem mai inalti, cat o prajina.
Pentru a nu ne imbolnavi de acest orgoliu prostesc, trebuie sa ne ridicam fiinta la o anume inlaltime; altfel, de jos nu ne putem privi cu adevarat, asa cum noteaza Tolstoi in "Jurnal" (30.XI.1909): «Sa te ridici pana la punctul din care sa poti sa te vezi pe tine insuti. In asta consta totul.» Da… ce bine ar fi sa fii in stare sa te ridici pana la acest punct, cum spune Lev Nikolaevici, si sa-ti poti spune: "Priveste-te!" si sa te poti privi asa cum esti, fara inchipuiri pline de zorzoane.
