N-am inteles multa vreme cum sta treaba cu fotbalul. Mi se parea un sport vulgar (etimologic) si nu pricepeam nici in ruptul capului cum de oameni destepti (adica incontestabil destepti: Cosasu, Manolescu) vorbesc de el ca de o chestie "cu sens". si cum de un meci are o audienta la care o carte mare, oricat ar fi ea de mare, nici n-ar putea visa. Era obida in refuzul meu de a-i respecta pe microbisti, recunosc, mi se parea ca turnul meu de fildes pavat cu carti e foarte sus, in timp ce fotbalul zacea in tarana, la indemana tuturor. Imi spun acum ca mi-era frica sa fiu ca ceilalti, mi-era frica sa ma pierd (pe mine) in multime pentru ceva mai prejos decat toate cartile pe care le-am citit (niciodata destule). Eram in liceu (acasa), cand FC Onesti a ajuns, singura data, in divizia A: lumea urla pe strazi, era scuturata de febra entuziasmului. Era strigator la cer: la nu stiu ce discutie cu Plesu, Dinescu, Pruteanu (o polemica de zile mari, acum multi ani, la Fundatia "G. Calinescu" din Onesti) nu erau nici macar 50 de oameni. Nici 500, nici 5.000. stiu, peste tot in lume, rating-ul culturii e mult sub cel al fotbalului sau al entertainment-ului simulat cu viclenie pe siliciu.
Dar intr-o seara cel mai bun prieten al meu m-a dus in Ghencea la un meci de campionat intern. Juca Steaua cu Forex Brasov. M-a lasat masca atmosfera, era cu totul altceva decat vedeam din fotoliul de acasa. Omul mi-a explicat rabdator filozofia fotbalului, in sincron cu meciul care se derula in fata ochilor nostri. A doua zi l-am citit pe Tolontan in GSP. Asa am inceput sa nu mai urasc fotbalul ca ne fura toti cititorii.
