Intr-un roman de Patrick Rambaud am gasit o fraza care spune mult despre intarzierea cu care Occidentul si-a forjat o constiinta europeana. Scriitorul francez descrie intr-o carte care se numeste “Ningea” dezastrul expeditiei napoleoniene din Rusia. In 1812, aflat la Moscova, in prag de iarna, avand acum ca dusmani principali ninsoarea si frigul, Napoleon Bonaparte este total indignat ca tarul Alexandru refuza “pacea”. Iar la un moment dat Napoleon exclama (citez din memorie): “Ia te uita, ce ingrat, iar eu care voiam sa-i dau Moldova si Valahia!”.
O fraza minuscula, pusa de un romancier in gura lui Napoleon, dar care ascunde, cel putin pentru romani, cheia intelegerii multor lucruri. Primul dintre ele este ca Europa de rasarit si Balcanii n-au fost pentru Occident altceva decat niste teritorii destinate trocului geopolitic. Mai luam o bucatica de la turci si o dam la rusi, mai taiem Polonia in trei parti si o dam Rusiei, Prusiei si Austriei, mai luam o bucatica de la turci si o dam de data aceasta Austriei si asa mai departe. Pentru Napoleon Bonaparte, care a dus cu sine si cu soldatii sai ideile revolutiei franceze de-a lungul si de-a latul Europei, Balcanii (si implicit teritoriile locuite de romani) au ramas o zona de umbra unde turcii si rusii aveau drepturi naturale.
Abia la jumatatea secolului al XIX-lea, un alt Napoleon, este vorba de Napoleon al III-lea, a descoperit latinitatea romanilor si dreptul lor de a se legitima ca europeni. Drept pentru care si-a mobilizat diplomatia in favoarea unirii principatelor romane, ceea ce a pus bazele Romaniei moderne.
Secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea nu au structurat in Occident nici un elan afectiv proeuropean (de altfel cuvantul nici nu exista atunci). Anglia a privit intotdeauna mai degraba spre Oceanul Atlantic, spre America si spre India decat spre Europa. Franta a fost si ea o tara care a privit mai degraba spre sud decat spre est… Francezii au fost si sunt, sentimental vorbind, mult mai atasati de tarile Magrebului decat de Balcani. Iar pana in 1945, de cate ori au avut ocazia sa se macelareasca intre ei, chiar cu riscul antrenarii intregii lumi in delirul violentei, occidentalii n-au ezitat sa o faca.
Europa de astazi, altfel spus Uniunea Europeana, singura utopie care ne mai ramane, s-a nascut practic dupa socul celui de-al doilea razboi mondial si de frica extinderii comunismului. Iar constructia ei a fost mai rapida decat capacitatea occidentalilor de a intelege geografia, istoria, problemele si mentalitatile Europei de rasarit.
De nenumarate ori mi s-a intamplat, in Franta sau in Anglia, sa fiu intrebat cu amabilitate “si la Budapesta va mai intoarceti din cand in cand?”. Este adevarat ca in franceza, de exemplu, intre Bucarest si Budapest exista o similitudine de sonoritate. Dar frecventa cu care sunt confundate cele doua capitale ascunde o teribila ignoranta. De nenumarate ori le-am explicat multor europeni din vest (in Franta, in Anglia, in Olanda, in Spania si chiar in Italia) ca romanii, de exemplu, sunt un popor latin si ca limba romana face parte din familia limbilor latine, impreuna cu franceza, spaniola, italiana, portugheza… Cu ce ochi hipnotizati de o revelatie brusca ma priveau acesti oameni cand le dadeam aceste explicatii, de parca eu eram cazut din luna, nu ei! Gafele legate de proasta cunoastere a Europei de rasarit sunt insa nenumarate. Iata una recenta, pe care am extras-o din Le Figaro, un ziar care se respecta de altfel: un cronicar evoca originile maghiare ale ministrului de interne Nicolas Sarkozy si povesteste cum a venit tatal acestuia din Ungaria in Franta, inainte de razboi, si cum i-a cucerit pe multi francezi cu “sarmul lui slav”…
Sa nu ne facem, deci, iluzii. Intram intr-o Europa unde lumea nu ne cunoaste prea bine si unde suntem primiti din ratiune si nu din dragoste. In acelasi timp insa Europa este singurul proiect palpabil de viitor. Dupa prabusirea comunismului, Europa tine acum loc si de ideologie, si de utopie, si de model cultural, si de sistem de valori, si de adapost impotriva frigului (inclusiv celui care vine dinspre rasarit), si de speranta pentru copiii nostri, si de demnitate regasita, si de balsam pe toate ranile istorice care nu s-au cicatrizat inca.
Europa este ca o farmacie in interiorul careia exista, de bine, de rau, un calmant pentru toate durerile si un medicament pentru toate bolile, ca sa nu mai vorbim de marea cantitate de produse euforizante. Oricum, speranta de viata este mai mare pentru cei dinauntru decat pentru cei care stau inca la coada asteptand ca usa sa se deschida si pentru ei. Iar coada este destul de lunga: Moldova, Croatia, Serbia, Macedonia, Albania, Georgia, Ucraina, Turcia… La aceste tari care fantasmeaza pe marginea Europei mai trebuie adaugate si altele care-si vad destinul in legatura stransa cu Europa, cum ar fi Marocul, Tunisia, Algeria…
Intrarea in Europa este lucrul cel mai bun care ni se intampla de la caderea comunismului incoace si, in general, de la Marea Unire din 1918. Aproape o suta de ani de cautare a unei identitati pe care o aveam deja in sange.
