Spre deosebire de alte tari foste comuniste din Europa de Est unde in ultimii 10-15 ani s-au intreprins actiuni institutionale pentru condamnarea comunismului, in tara noastra nu s-a facut aproape nimic in acest sens.
In prezent, se lucreaza la o sinteza urmand sa reprezinte materialul pe baza caruia sa se declare oficial, la cel mai inalt nivel al conducerii statului, caracterul criminal al comunismului in Romania, cerandu-se totodata scuze cetatenilor tarii pentru suferintele indurate in perioada 1945-1989.
Textul care urmeaza reprezinta un rezumat al celor patru volume din lucrarea „Genocidul comunist in Romania”, pe care am elaborat-o si publicat-o in perioada 1992-2004 si care, sper, va folosi autorilor sintezei la care m-am referit mai sus.
Conceptul de genocid
Cateva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Conventia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobata de Adunarea Generala ONU din 9 decembrie 1948:
„… Genocidul se refera la oricare din actele de mai jos, comis cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic sau religios, cum ar fi;
omorarea membrilor unui grup;
atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala …”
O fapta intentionata cu caracter de genocid o reprezinta torturarea si intemnitarea in conditii de exterminare a detinutilor politici, in inchisori si lagare de munca. Despre privarea populatiei de caldura, in timpul iernii, de hrana si apa in cantitati normale, de asistenta medicala corespunzatoare, de protectie ecologica etc., s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intentia distrugerii fizice totale sau partiale a unor categorii de cetateni ai tarii. In ceea ce ne priveste, consideram ca grupul de capetenii comuniste care au gandit si aplicat aceste masuri era perfect constient de efectele lor catastrofale, dar le disimula machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru tara”.
Pregatirea genocidului
La inceputul anului 1939, Romania incheia o perioada relativ fericita a istoriei sale, perioada care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 si 1939, culminand cu Pactul Molotov-Ribbentrop care avea sa duca la invadarea Poloniei de catre Germania si URSS si inceperea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial au marcat profund situatia Romaniei pe plan politic si economic intern si international. In contextul abandonarii de facto a tarii noastre de catre aliatii sai traditionali, Franta si Anglia, Romania, practic inconjurata de neprieteni, a fost silita, dupa cum se stie, sa cedeze Rusiei Sovietice Basarabia si Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea Regelui Carol al II-lea si, in conditiile dictaturii maresalului Ion Antonescu, subordonarea politica, economica si militara a tarii catre Germania nazista. Angajandu-se intr-un razboi care la inceput parea menit sa redea patriei Basarabia si Bucovina rapite de sovietici, tara noastra a fost treptat antrenata intr-o aventura militara fara nici o sansa, impotriva colosalelor forte militare ale coalitiei antihitleriste, totul soldandu-se, dupa imense sacrificii umane si materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat inceputul celei mai intunecate epoci din istoria moderna a tarii.
Primele zile dupa 23 august 1944 au marcat si primele fapte de genocid: capturarea unui numar important de prizonieri (aproximativ 100.000 de militari si civili) pe frontul de la Iasi, desi ostilitatile dintre romani si sovietici se oprisera, iar armata noastra nu numai ca incetase sa opuna rezistenta rusilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, impotriva nemtilor. S-ar putea obiecta ca luarea acestor prizonieri de catre sovietici a fost un act de razboi, efectuat de o putere straina, deci nu s-ar incadra in genocidul din Romania. In ceea ce ne priveste, apreciem ca a fost o represiune, in masa, petrecuta pe teritoriul tarii noastre, impotriva unei armate care nu numai ca nu mai opunea rezistenta, ci practic devenise aliata.
Eliberarea prizonierilor romani s-a facut cu o intarziere nemaiintalnita in istoria conflictelor miitare, multi dintre ei putrezind 10-15 ani in lagare de munca sau inchisori, fara ca guvernele noastre sa fi facut proteste energice pentru eliberarea lor. In iarna 1944-1945, armata noastra a luptat din greu, dand noi sacrificii de sange pe frontul de vest, iar in tara, comunisti sprijiniti de ocupantii sovietici se organizau pentru a pune mana pe putere, desi numarul membrilor de partid era doar de cateva mii. Cei care-i sprijineau din teama, oportunism sau pur si simplu din pasivitate erau insa mult mai multi. La 6 martie 1945, Visinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunisti. Nu incape indoiala ca la aceasta capitulare a conducerii tarii in fata presiunilor sovieto-comuniste a contribuit decisiv si atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. Romania era pur si simplu vanduta rusilor pentru mai multe decenii!
In acest context politic, avea sa se desfasoare deportarea in URSS a sute de mii de sasi si svabi, din ordinul Moscovei si cu complicitatea capeteniilor comuniste din tara.
La 8 noiembrie 1945, agentii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au inabusit in violenta si sange o grandioasa manifestare anticomunista in Bucuresti Ð ultima de acest fel pana la 15 noiembrie 1987 (Brasov).
Masluirea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, National-Taranistii, Liberalii si Social-Democratii condusi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj inainte, in timpul si dupa alegeri, infruntand teroarea. Sansele lor erau insa practic nule. La Yalta, Romania fusese abandonata cu cinism in ghearele sovieticilor.
Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost inceperea proceselor politice impotriva opozitiei, culminand cu judecarea si aruncarea in temnita a celor mai populari oameni politici romani, Iuliu Maniu si Ion Mihalache Ð liderii PNT, precum si abdicarea impusa regelui.
Totul era pregatit pentru ca, incepand cu anul 1948, Romania sa devina o „republica populara”, in realitate un satelit al Moscovei.
Teroarea dezlantuita
Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Modalitatile de a exercita teroarea au fost multiple, incepand cu represiunea violenta: arestari, anchete, torturi, stabilirea condamnarilor (justitia, in special cea militara, era practic aservita Securitatii), continuand cu teroarea psihologica: organizarea unei formidabile retele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si incheind cu presiunile facute asupra intregului aparat de stat, economic si administrativ.
Declansarea pe scara mare a terorii politice s-a produs in primavara anului 1948. Data de 15 mai a acestui an, un adevarat „Sfant Bartolomeu” al Romaniei, a marcat lansarea arestarilor politice in masa. „Campania” de arestari a inceput cu membrii Miscarii Legionare, cu care Teohari Georgescu incheiase in anul 1945 un „pact de neagresiune”. Multe mii de legionari si simpatizanti ai acestora au cazut victime arestarilor si proceselor politice.
Curand „ascutisul” Securitatii avea sa se abata asupra national-taranistilor, liberalilor si social-democratilor ramasi fideli lui C. Titel Petrescu, precum si asupra numarului impresionant de organizatii anticomuniste aparute spontan, ca urmare a unui reflex national de respingere a comunismului, in special in randurile tineretului.
Este locul sa aratam ca, abandonata de Occident, ocupata de trupele sovietice si cu un odios regim represor la putere, Romania a gasit forta de a organiza cea mai numeroasa si mai activa rezistenta anticomunista din toate tarile din Estul Europei.
O categorie speciala o reprezinta rezistenta din muntii Romaniei unde, intre anii 1945-1965, au luptat cu arma in mana mii de patrioti, cei mai multi dintre ei cazand in timpul luptelor.
Crima impotriva fondului biologic al natiunii
In Romania, la fel ca in toate tarile unde au guvernat timp de decenii, comunistii au manifestat un profund dispret pentru viata cetatenilor tarii.
„Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifra statistica”. Acest sinistru sofism, atribuit lui Stalin, rezuma „filozofia” puterii comuniste privind „grija fata de om”.
Enumeram succint, in cele ce urmeaza, tragicele efecte pe care le-a avut, pentru viata poporului nostru, politica partidului comunist roman, inspirate din demagogicele si mincinoasele lozinci staliniste:
Intemnitarea si, in multe cazuri, asasinarea in inchisori si lagare de munca a sute de mii de detinuti politici, oameni de toate varstele si din toate categoriile sociale si profesionale (estimarea numarului acestora se va face intr-un alt paragraf);
O rata a mortalitatii, in special a mortalitatii infantile, dintre cele mai ridicate din Europa, ca rezultat al conditiilor economice mizere, al dezastruoasei asistente medicale, precum si a unei politici demografice criminale;
Morbiditatea in Romania a fost extrem de ridicata in comparatie cu tarile dezvoltate. Subalimentarea la nivel de masa, conditiile mizerabile de locuit, lipsa de igiena si de educatie sanitara, asistenta medicala precara si, in ultimii zece ani, frigul din locuinte, fabrici, scoli, birouri si spitale au determinat o crestere dramatica a morbiditatii.
Locul intai in Europa in ceea ce priveste numarul de handicapati la mia de locuitori;
Capacitatea de efort fizic si intelectual a fost in permanenta scadere in cei aproape 50 de ani de comunism;
Irosirea timpului din cauza penuriei generalizate de produse, care a generat fenomenul „cozilor” necunoscut in Romania antebelica;
Subrezirea psihica si demoralizarea la nivel de masa, ca urmare a terorii, propagandei si subminarii valorilor traditionale ale natiunii; scaderea rezistentei psihice a avut urmari nefaste asupra vigorii biologice a natiunii.
Cifre acuzatoare
Doua probleme sunt esentiale pentru cunoasterea adevarului despre fenomenul concentrationar din perioada comunista:
Cati detinuti politici au fost in tara noastra in perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989?
Cati detinuti politici au murit in conditii de detentie sau din cauza detentiei?
Cateva precizari preliminare. Prin detinutii politici intelegem pe toti cei care au fost privati de libertate din motive politice, fiind inchisi in penitenciare, aresturi ale Securitatii, locuinte conspirative, lagare de munca, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Din ratiuni care tin de posibilitatea de a estima numarul detinutilor politici, i-am considerat numai pe cei care au fost privati de libertate minimum doua luni. Este o conventie evident arbitrara, dar absolut necesara pentru procesul de cuantificare.
Perioada in care numarul detinutilor politici a fost foarte mare in tara noastra se intinde din primavara anului 1948 pana in vara anului 1964; si inainte de 1948, precum si dupa 1964, au existat detinuti politici, iar numarul lor era ceva mai mic si il vom estima separat.
Numarul inchisorilor si al altor locuri de detentie cu relativ multi ocupanti a fost de peste 120 (a se vedea „Harta gulagului romanesc”, intocmita de Gheorghe Mazilu, fost detinut politic, in Revista „Memoria” nr. 1 din 1990). Intrucat au existat inchisori sau lagare de munca cu cel putin 5 mii de detinuti in anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Alba etc.), dar existau destule cu 1000-3000 de detinuti, precum si penitenciare cu 400-500 „locuri”, vom estima capacitatea medie a unui penitenciar la 800 de locuri. Asadar, capacitatea totala a gulagului din Romania a fost de 120 x 80 = 96.000 locuri. Daca admitem ca nu toate erau in permanenta „pline”, in perioada de „varf” (1948-1964) numarul mediu de detinuti inchisi, la un moment dat, intr-un penitenciar a fost de aproximativ 75 de mii.
Durata medie de detentie politica trebuie estimata tinand seama ca multi dintre cei condamnati primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani), dar, pe de alta parte, foarte multi erau cei retinuti pentru ancheta sau condamnati „administrativ” pe perioade de cateva luni pana la 2-3 ani. Am considerat deci durata medie de detentie politica, in perioada 1948-1964, de 2 ani.
Din datele de mai sus, se poate deduce numarul detinutilor politici din perioada amintita: . La acest numar trebuie adaugati:
„prizonierii” capturati la Iasi de sovietici: aproximativ 100 de mii (informatia provine de la tatal meu colonelul Ion Boldur Latescu, veteran al celor doua razboaie mondiale, care a lucrat la Comisia Romana de Armistitiu in anii 1944-1945);
etnicii germani deportati de sovietici (aceeasi sursa de informatie): 150.000;
deportatii din Baragan si Dobrogea in perioada 1949-1960, in timpul colectivizarii si al razboiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alti 200 de mii;
In privinta detinutilor politici din intervalele 1945-1948 si 1965-1989, deci intr-un rastimp de 27 de ani, estimam un numar mediu anual de 3 mii de detinuti, cu o durata de detentie de un an.
Asadar, pe baza estimarilor prudente de mai sus, rezulta totalul detinutilor din perioada 1948-1989:
600.000 + 100.000 + 150.000 + 200.000 + 81.000 = 1.131.000 oameni!
Estimarea numarului celor care au decedat in conditii de detentie politica sau din cauza detentiei este foarte dificila.
Daca din tabelele de mortalitate elaborate de Directia Centrala de Statistica consideram grupa de varsta 40-44 de ani (reprezentativa pentru detinutii politici), pentru care rata normala a mortalitatii este de aproximativ 3 la mie, estimam ca in conditii de detentie rata mortalitatii a fost de 10 ori mai mare deci 3 x 10 = 30 la mie; operand cu acest procent asupra numarului de detinuti din perioada 1948-1964 gasim: 1.050.000 x 0,03 x 16 ani = 500 mii de oameni morti in inchisori sau din motive legate direct de conditiile din inchisori. Daca ii adaugam pe cei decedati in perioada 1945-1948 si 1965-1989, rezulta ca numarul total al cetatenilor romani asasinati in inchisori depaseste cifra de 500.000.
In calculele noastre nu am tinut seama de cetatenii asasinati in luptele din munti, fara judecata sau fara a trece prin inchisori. Ca au existat asemenea crime o atesta gropile comune gasite in diferite locuri din tara; numai la Caciulati au fost numarate intr-o groapa comuna peste 300 schelete. Un adevarat Katyn romanesc!
Reeducarea prin tortura
In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii organizeaza o actiune de „reeducare pasnica” a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari pentru „activitate legionara” desfasurata in perioada 1940-1948. Acestia infiinteaza in penitenciar o organizatie cu scop de „reeducare” denumita „Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste – ODCC”. In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la „reeducarea” condusa de studentul Alexandru Bogdanovici, se declara nemultumit de modul „nesincer” in care isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.
In primavara anului 1949, sunt transferati de la Suceava la penitenciarul Pitesti 80 de detinuti printre care si majoritatea celor care participasera la „reeducare”. Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nikolski, adjunct al ministrului de Interne, actiunea intra intr-o faza violenta.
Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in incaperea „4 spital”, o celula mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducati”, dupa o invitatie la „reeducare” adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperata, la care, la un moment dat, balanta inclina de partea „rezistentilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducarii”, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operatiunea 4 Spital” Ð seria I (vor urma si alte serii) a reprezentat inceputul unui cosmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci doar de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia Ð studentii „reeducati”. Supravietuire, insa cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioara”) si a dezvinuirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia ) in scopul terfelirii acestora („demascarea interioara”).
La 25 ianuarie 1950 urmeaza seria a II-a la camera 4 spital, in care a fost torturat si subsemnatul, ce port si acum, dupa 56 de ani, amintirile loviturilor lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti.
Pe parcursul tragic al „reeducarii” prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a sortii, unul dintre primii ucisi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducator al „reeducarii” la Suceava.
„Reeducarea” de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin „reeducare”, in anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, „operatiunile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia Ð Tanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa bataile salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri sataniste pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor.
Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de „reeducati” trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) au reusit sa se opuna, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist care a organizat si supervizat „experimentul” Pitesti a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus.
Anchetele la care au fost supusi tortionarii au fost, in unele cazuri, extrem de dure, fara a atinge insa nivelul de maxima bestialitate al tortionarilor in timpul „reeducarii”.
La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti incepe procesul lotului Turcanu care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de „acte de teroare in grup”, „crima impotriva securitatii interne”, precum si „inalta tradare”. Sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar sedinta din 10 noiembrie 1954 ii condamna pe toti la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot.
In data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile din acelasi lot, in timp ce sentintele lui Tanu Popa si ale altor condamnati sunt comutate in „munca silnica pe viata”.
In anul 1957 Securitatea organizeaza al doilea proces al „reeducarii” (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti asupra miscarii legionare care ar fi organizat intreaga actiune spre a sabota „opera de reeducare a detinutilor”. Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand in cursul procesului ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii. Intregul lot de 8 acuzati a fost condamnat la pedepse intre 15 si 25 ani munca silnica. Cei condamnati, impreuna cu 6 alti detinuti politici considerati foarte periculosi, sunt transferati la Jilava unde sunt literalmente ziditi in celule de exterminare special amenajate. Aici isi vor gasi moartea 8 dintre ei, datorita tuberculozei si diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal si efectele tragice ale colectivizarii agriculturii sunt bine cunoscute de toti romanii.
Consecinta cea mai tragica si cu efecte pe termen lung a colectivizarii a fost desfiintarea clasei taranesti ca principala producatoare a avutiei nationale. Taranii mijlocasi si asa-zisii „chiaburi” reprezentau cea mai apta categorie sociala pentru adaptarea la exigentele unei agriculturi moderne, potential competitiva pe plan international. Aceasta categorie sociala nu mai exista fie din cauza represiunilor din perioada colectivizarii si de dupa aceea, fie in urma migratiei la oras unde s-a constituit o categorie sociala nedefinita, nici tarani, nici oraseni, un fel de lumpenproletariat fara nici o perspectiva sociala.
Au ramas la tara batranii, handicapatii, lenesii si betivii, care nu stiu si nici nu-i intereseaza sa faca agricultura moderna. Desigur, exista multe exceptii, dar ele confirma regula.
Demografie tragica
Conform unei analize efectuate de regretatul academician Vladimir Trebici in anul 1991 („Genocid si demografie”, Editura Humanitas, 1991), indicatorul demografic cel mai reprezentativ – durata medie a vietii in Romania – a evoluat de la 42 ani in 1932 la 63 ani in 1956, ajungand la aproximativ 68 ani in 1989.
Trebuie aratat ca analiza efectuata de Vladimir Trebici se sprijina pe elemente provenite din reteaua statistica oficiala. Autorul nu pune nici un moment la indoiala exactitatea datelor demografice primare, care coincid cu cele publicate in anuarele statistice. Avand insa in vedere ca acum cunoastem falsul grosolan pe care l-au reprezentat statisticile comuniste, nu este firesc sa consideram cu prudenta, daca nu cu indoiala si datele demografice?
Ca nespecialist in demografie, dar ca analist al genocidului comunist, am incercat sa aprofundez semnificatia indicativului „durata medie a vietii in Romania”. Evolutia duratei medii, de la 42 de ani in 1932 la 63 ani in 1956 si la 68 ani in 1988, ar parea sa ne sugereze un progres postbelic spectaculos care ar aduce Romania aproape de nivelul tarilor europene dezvoltate. Aceasta evolutie pare a nu confirma teza genocidului, ci dimpotriva. Dar ce am simtit pe pielea noastra, am vazut si am auzit in anii comunismului nu e oare in total dezacord cu concluzia conform careia durata medie a vietii s-ar fi marit cu 60 la suta in 45 de ani de dictatura aberanta? Pornind de la aceasta intrebare, am refacut, conform anuarului statistic din 1986, calculul duratei medii de viata pe anul 1985 si am constatat ca datele statistice, care stau la baza calculului, indica aproximativ 71.000 decedati cu varsta sub 60 de ani si 175.000 decedati cu varste peste 60 de ani. Aprofundand in continuare datele, am constatat ca procentul celor decedati sub 70 de ani este de 45%, iar al decedatilor peste 70 de ani este de 55%. Cunoscand cat de mare era mortalitatea infantila in special in anul 1985 – an de frig si foamete -, precum si numarul impresionant de decese in randurile oamenilor foarte tineri, tineri si maturi, am decis sa verific prin metoda sondajelor veridicitatea datelor oficiale. Am alcatuit un esantion de 1018 anunturi mortuare cuprinzand decedati sub 60 de ani si, separat, peste aceasta varsta (esantionul a cuprins anunturile mortuare din 52 de zile luate la intamplare in cursul anului 1985 in ziarul „Romania libera”, dar numai acele anunturi pentru care se putea stabili cu certitudine daca decedatul era mai tanar sau trecut de 60 de ani). Am constatat ca in prima grupa intrau 471 decedati, pe cand in a doua numarul lor era de 567, ceea ce procentual insemna cam 46% fata de 54%. Comparand cu repartitia pe aceleasi doua mari grupe de varsta din Anuarul Statistic 1986, constatam o deosebire flagranta: datele statistice indica o pondere mult mai mare a deceselor varstnicilor peste 60 de ani, cu 32% mai mult decat in esantionul cules de subsemnatul. Daca tinem seama si de faptul ca anunturi mortuare dau, in genere, familiile cu o stare materiala relativ mai buna unde longevitatea este mai mare, rezulta, cu o probabilitate mare, ca datele statistice sunt falsificate: esantioanele reprezentative nu mint, dar rapoartele statistice oficiale o fac, cu siguranta, in sistemul comunist. Concluzia care se degaja este urmatoarea: cresterea spectaculoasa a duratei vietii intre 1945 si 1989 este o minciuna tot atat de nerusinata ca celelalte minciuni comuniste. Apreciez ca durata medie a vietii in Romania nu a depasit in perioada comunista 60 de ani, adica ceva mai mult decat in tarile din lumea a treia.
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evolutia economica din perioada 1938-1989 il dezorienteaza pe cel care le analizeaza. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indica o crestere a venitului national de 24 de ori fata de anul 1938, ceea ce, tinand seama de marimea numarului de locuitori, inseamna o crestere de aproximativ 16 ori a venitului national pe cap de locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci in 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifra aberant de mica, daca facem comparatie cu alte tari, de exemplu Grecia. Insistand putin in comparatia cu aceasta tara, pentru care statisticile internationale indica un venit national pe locuitor de 500 de dolari in 1938 si 3000 de dolari in 1988, deci o crestere de 6 ori in 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din tara noastra. Intr-adevar, valoarea de 155 de dolari este mult prea mica pentru Romania tinand seama de raportul real intre economia celor doua tari in 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare daca avem in vedere ca economia Greciei era relativ prospera in 1988, iar situatia Romaniei dezastruoasa. Rezulta ca nici nu poate fi vorba de o crestere de 16 ori a venitului nostru national pe cap de locuitor. Care a fost cresterea lui reala in cei 50 de ani la care ne referim? Dupa parerea noastra, mai mica decat cea a Greciei care am aratat ca a fost de 6 ori, deci, pentru Romania, o crestere de 3-4 ori. Rezulta dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realitatii prin umflarea de 4 ori a raportarilor.
Industrializarea aberanta, efectuata de regimul comunist in cei 40 de ani cat a detinut puterea, reprezinta una din principalele componente ale dezastrului economic national.
Ideea industrializarii, corecta in principiu, a fost compromisa datorita modului cum a fost gandita si pusa in practica de comunisti. Pe de alta parte, nu tot ce s-a intreprins pe linia industrializarii a fost gresit, exista incontestabil si unele realizari. Tragic este insa faptul ca efortul supraomenesc impus poporului roman in cei 45 de ani de comunism s-a risipit, in cea mai mare parte, in constructia unor investitii aberante, neproductive si nefunctionale, in crearea unor ramuri parazitare, si deci a unor produse de regula de proasta calitate, nevandabile pe piata internationala sau vandabile in pierdere, toate acestea amplificate de uriasele pierderi datorate imbecilitatii planificarii si conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunisti in conducerea economiei cuprinde si alte puncte dintre care aminitm: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriase pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum si pentru viata ultraluxoasa a nomenclaturii si familiei Ceausescu.
Degradarea invatamantului, stiintei si culturii
Reforma invatamantului din anul 1948 a reprezentat o prima lovitura grea data culturii romane. Obiectivul declarat al reformei a fost „democratizarea” invatamantului, trecerea la un invatamant de masa dupa modelul sovietic, al carui sistem a fost copiat fara nici un discernamant. Consecintele au fost catastrofale: in cativa ani, invatamantul romanesc creat in decenii de truda a fost pur si simplu dat peste cap. Sacrificand cu brutalitate calitatea de dragul cantitatii, conducerea comunista se lauda la mijlocul deceniului al saselea ca a „eradicat” analfabetismul in tara noastra. In realitate, aceasta actiune a avut efecte de suprafata atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Dupa cateva decenii de la prima reforma, de tip comunist a invatamantului (din nefericire au mai urmat si altele) s-a putut constata ca alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsa: din zece oameni care, la prima vedere, toti stiu sa scrie si sa citeasca, sapte n-au citit in viata lor nici o carte si nici un ziar, nu stiu sa scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizarii reducandu-se pentru acestia la „stiinta” de a-si semna numele si la eventuala descifrare a denumirii unor firme.
Invatamantul superior a suferit, si el, nefasta influenta sovietica. Erau trimisi, la studii sau la „specializari”, in URSS, tineri cu „origine sanatoasa” carora in mod deliberat li se dadeau diplome pe banda rulanda pentru ca apoi, reintorsi in tara (de multe ori casatoriti cu rusoaice), sa fie promovati in cele mai inalte functii din economie, invatamint, stiinta si cultura.
Cercetarea stiintifica a avut, in primii ani de guvernare comunista, o soarta ceva mai buna. S-au infiintat mai multe institute de cercetare, in fruntea carora au fost numiti savanti formati inainte de 1944 (de exemplu Institutul de matematica creat de Simion Stoilov, Institutul de Fizica Atomica avandu-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Stefan Nicolau etc.).
Dupa 1968, fenomenul consolidarii stiintei si, implicit, a pozitiei cercetatorilor, i-a displacut Elenei Ceausescu care, devenita "academician doctor inginer de renume mondial” (in realitate o cvasianalfabeta), a trecut la "reorganizarea” stiintei romanesti. Ultimele doua decenii de regim comunist au reprezentat o adevarata tragedie pentru cercetare si cercetatori. Din ordinul "savantei”, s-au desfiintat institute care obtinusera rezultate remarcabile (de exemplu Institutul de Matematica, desfiintat in 1972) sau au fost create institute-fantoma la conducerea carora au fost numite rude ale familiei Ceausescu sau ilustre nulitati. Dupa desfiintarea Institutului de Matematica, pentru Zoia Ceausescu, fosta stagiara la acest institut, s-a creat o sectie speciala de creatie stiintifica "condusa” de Zoia). Rezultatele "organizarii” au insemnat efectiv bulversarea cercetarii stiintifice din Romania, in consecinta foarte multi cercetatori valorosi emigrand.
In domeniul literaturii si artei, imediat dupa preluarea abuziva a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmarind subordonarea acestora pentru a le utiliza in scop de propaganda.
Lista marilor personalitati culturale sau stiintifice, lovite de persecutii sau chiar de represiune in anii comunismului, este din pacate foarte lunga: filozofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici si Vasile Bancila, istoricii George Bratianu si P.P. Panaitescu, poetii Nichifor Crainic, Radu Gyr si Vasile Voiculescu, matematicianul si poetul Dan Barbilian, profesorul si psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinti, sociologul Dimitrie Gusti, jurnalistii Istrate Micescu, V. Gruia si Gh. Strat, medicii I. Simionescu si I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beles, economistii Victor Slavescu si M. Manoilescu, calugarul teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dimitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pilat si Pastorel Teodorescu, actorul Constantin Tanase, artistii lirici Dinu Badescu, Serban Tasian si Valentina Cretoiu reprezinta doar cateva nume din miile de oameni de cultura si stiinta care au fost inlaturati cu brutalitate din activitatea lor creatoare, multi dintre ei ispasind ani grei de temnita, iar altii pierzandu-si viata datorita represiunilor salbatice la care au fost supusi. Ce pierdere ireparabila pentru tara au provocat comunistii Ð un adevarat genocid cultural!
Mediul ambiant, in pericol
Problematica generala a protectiei mediului ambiant a aparut, in tara noastra, cu 10-15 ani mai tarziu decat in restul Europei, datorita pe de o parte datorita faptului ca Romania deceniului 6 si 7 era inca destul de „curata” din punct de vedere ecologic, iar pe de alta parte din cauza lipsei contactelor sistematice cu Occidentul, ceea ce a determinat o intarziere a sensibilizarii specialistilor si a opiniei publice in fata acestei probleme vitale a secolului XX.
Dupa 1970, odata cu cresterea dementiala a ritmului industrializarii, dar si cu informarea mai larga a specialistilor din tara noastra despre problemele ecologice si miscarile "verzilor” europeni, au aparut si la noi preocupari privind protectia mediului inconjurator si chiar un rudiment de legislatie. Din pacate, majoritatea acestor preocupari au fost marcate de diabolica gandire orwelliana: pe de o parte se incerca, cu timiditate, tragerea unui semnal de alarma, iar pe de alta parte se punea surdina acestui semnal, aratandu-se ca numai regimul "socialist” este in masura sa rezolve eficient gravele probleme ale degradarii mediului. In aceste conditii, la sfarsitul anului 1989, atmosfera, apele, solul, flora si fauna, rezervatiile si monumentele naturale, orasele si satele si, in special, sanatatea locuitorilor erau grav afectate de multipli factori poluanti, ceea ce situa Romania pe unul din ultimele locuri din Europa in clasamentul situatiei ecologice.
Persecutiile religioase
Vom distinge doua tipuri de persecutii religioase: 1. represiunea brutala (lichidarea fizica sau aruncarea in temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, inchiderea sau daramarea locasurilor de cult) si 2. persecutiile indirecte (propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea in randurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii).
Primele represiuni brutale s-au indreptat impotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventistilor si sionistilor. Se cunoaste faptul ca, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat fortat, in anul 1948, biserica greco-catolica in cadrul bisericii ortodoxe. In aceasta imprejurare, sute de preoti si credinciosi greco-catolici si romano-catolici au fost aruncati in inchisori.
Desi multi preoti ortodocsi au fost si ei inchisi dupa 1948, Biserica Ortodoxa ca institutie a fost crutata, in special in timpul vietii Patriarhului Justinian, care avea relatii speciale cu Gheorghiu-Dej. Dupa moartea Patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transforma in una de infiltrare. Biserica a inceput sa faca concesie dupa concesie, in special in anii dictaturii lui Ceausescu: erau daramate zeci de biserici, erau batuti noaptea preoti cu har (cazul Parintelui Galeriu), iar faptasii ramaneau neprinsi, erau desfiintate manastirile, iar calugarii alungati. Pactul cu diavolul pe care l-a facut Biserica Ortodoxa, caci evident despre asta era vorba, se justifica astazi, de catre unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce intr-adevar a fost salvat: marea majoritate a bisericilor au ramas deschise si au fost pline de credinciosi in cei 45 de ani de comunism. O politica servila fata de puterea comunista a dus, in special in ultimii ani ai dictaturii ceausiste, conducerea cultului mozaic, obtinand, ce e drept, conditii privilegiate pentru circa 25-30 de mii de credinciosi substantial ajutati din strainatate.
Nomenclatura si Securitatea
Nomenclatura, alcatuita din potentatii si privilegiatii sistemului comunist, s-a format la scurt timp dupa instalarea prin frauda a noului regim.
In interiorul "noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatura; 2. nomenclatura locala; si 3. alte categorii privilegiate.
Marea nomenclatura era alcatuita din aparatul central de partid si de stat, conducerea Securitatii, armatei, justitiei, precum si a altor organizatii centrale. Numarul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfarsitul deceniului sapte, de ordinul sutelor, dar in deceniile opt si noua a crescut considerabil.
Nomenclatura locala reproducea, la nivel de judet, structura marii nomenclaturi centrale, redusa la scara respectiva. In acest al doilea strat intrau mii de privilegiati.
Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiteri superiori de Securitate si Militie, conducatori de mari intreprinderi, diversi activisti de partid si sindicali, lucratori din comert, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziaristi, presedinti de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturisti, din cel de-al treilea strat faceau parte zeci de mii de oameni.
Principala caracteristica a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de casta, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenta la noua clasa.
In afara traiului in lux sau, cel putin in indestulare confortabila, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizati, de regula, de o totala indiferenta fata de saracia imensei majoritati a populatiei, de lacomia specifica proaspatului imbogatit, precum si de o invidie devoranta fata de "colegii” care aveau o pozitie si mai avantajoasa.
Securitatea a reprezentat "bratul inarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare si diversiune, dictatura comunista. Puterea Securitatii era practic fara limite, chiar si activistii de partid si de stat de rang inalt temandu-se de aceasta organizatie diabolica. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat "securisti buni” alaturi de cei rai. Diferente existau, incontestabil, intre ei: cei mai de la varful organizatiei trasau strategiile de urmat, cei din esaloanele medii organizau practic actiunile ajutati de "tehnicieni” ("specialisti” in ascultarea convorbirilor, controlul corespondentei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executantii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.
Cifrele avansate de oficialitati, dupa Revolutie, vorbeau despre vreo 10-15 mii de oameni care au format vechea Securitate. In realitate nu 15 mii de oameni lucrau pentru Securitate, ci sute de mii de salarizati si alte sute de mii "voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism nu cred ca se va afla vreodata. Apreciez ca aproximativ 10 la suta din venitul national se cheltuia pentru complexul securist.
In loc de concluzii
Printre faptele cu caracter de genocid impotriva natiunii noastre se mai pot aminti:
deportarile si teroarea din Basarabia si Bucovina;
distrugerea valorilor morale si introducerea dublei gandiri de tip orwellian;
tratarea cu dusmanie si amenintare (uneori a vietii) a romanilor din diaspora, de parca n-ar fi fost frati de-ai nostri.
Cateva cuvinte despre responsabilitate si vinovatie pentru tot ce s-a petrecut in cei 45 de ani de comunism in Romania. Ele sunt, in primul rand, ale sistemului comunist care a insangerat si oprimat multe milioane de oameni, peste tot in lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt individuale, ale capeteniilor comunisto-securiste care au elaborat si pus in practica ordinele oprimatoare.
Toate cele aratate in textul de fata trebuie cunoscute si asumate. Pentru istorie, pentru un prezent si un viitor mai curate. Asa cum bolnavii trebuie sa-si cunoasca boala si sa si-o trateze. Eventual, chirurgical.
Bibliografie
Gheorghe Boldur-Latescu: "Genocidul comunist in Romania”, vol. I 1992, vol. II 1994, vol. III 1998, vol. IV 2003 (in colaborare cu Filip-Lucian Iorga), Ed. Albatros, Bucuresti.
Gheorghe Boldur-Latescu: "The Communist Genocide of Romania, Ed. Nova Science Publishers Inc., New York, 2004
